Azi vom învăța lecția despre Iubire, mi s-a spus. Așteaptă, așteaptă cuminte, că vine viața și-o să scrii după dictare.
(Am așteptat. Nu prea mult. A venit viața… Era, nu-i așa?, școala ei. Particulară).
O să afli totul într-o singură lecție, mi-a spus. Tot ce se va întâmpla apoi sunt doar teme pentru acasă, aplicații practice. Sau nu.
Să știi, înainte de toate, că-n fața Iubirii nu se stă decât în genunchi. Întotdeauna. Sigur, uneori o să zbori, o să te târăști, cel mai ades, dar de stat înaintea-i, doar în genunchi. În genunchi. (Am vrut să pun aici o întrebare, dar Viața se cam grăbea și nu m-a lăsat s-o întrerup.)
Să știi, mi-a spus, că pentru Iubire nu-i întotdeauna nevoie de doi. Nici nu se prea întâmplă asta, de altfel. Câți nebuni crezi că sunt pe pământul ăsta mic, dispuși să trăiască o viață în genunchi? Hai, spune, câți? (Nu. Nu mi-a plăcut niciodată matematica. Deși aici, cred, era mai degrabă vorba de o aritmetică…)
Hai, fetițo, lasă socotelile inutile și ia notițe! Să continuăm: mai mereu, în Iubire e nevoie de cuvinte. Uneori, de-ajuns sunt privirea și sărutul și îmbrățișarea. Dar nu întotdeauna. Ți-amintești? „La început a fost cuvântul…”. Și mai apoi, tot el, dar asta n-o mai prea spune nimeni. Așa că, da, folosește cuvintele de fiecare dată când iubești. Să-i spui celui drag asta, ca să știe. Sau ca să știi tu, să nu te doară. (Deși doare de fiecare dată, dar ăsta-i alt capitol…)
Să trecem mai departe: pentru Iubire nici de timp nu ai nevoie. Pentru că ea are timpul ei, vremea ei cu care face ce vrea. Vine, nu vine, rămâne, pleacă, se întoarce, se sinucide sau se naște singură de câte ori i se năzare. Și tu, tu n-ai să poți face nimic. Ai s-o aștepți, ai s-o dorești, ai s-o implori să vină, să rămână, să te păstreze vie… Dar n-o să te bage în seamă. O să te ucidă și-ai să-i mulțumești pentru asta și-o să sufle-apoi viață asupră-ți și n-o să știi dacă mai vrei… N-o să știi!
Nu, nu pune tocmai întrebarea asta, da? Suntem oameni maturi, ce Dumnezeu? Nu pricepi? Sigur că o să mergi mai departe și, da, din genunchi n-o să te ridici nici de data asta. Nu tu! Tu… Tu știi prea bine mai tot ce-ți spun eu acum. Uite, ai trecut deja prin toate astea și ești aici. Ești vie. Ești încă în genunchi! Ce, oare, te-aș mai putea învăța?… (Și-a acoperit ochii cu mâinile și, cred, a început să plângă. Știa. Știam).
Trecusem împreună prin binele și răul hărăzit mie la naștere. În moarte trecusem și m-am întors, ca să-mi trăiesc o altă Iubire. În genunchi, așa cum se cade. Așa cum am zburat, de fiecare dată când am iubit. Așa cum m-am târât, când nu am fost iubită (Și n-am fost… N-am fost!) Acum, însă, viața m-a învățat cu adevărat lecția. Târziu, poate. Sau nu, că eu mă tem de târziuri…
Și-am înțeles, privind-o cum plânge. Am înțeles tot ce nu mai apucase să-mi spună. Și ce știu, prea bine știu, că nici nu-mi va mai spune vreodată. Care profesor predă lecția știută deja de elevul preferat?…
Am înțeles că nu pot trăi altfel decât iubind. Am înțeles că nu pot iubi altfel decât născând, în cuvinte, tot ceea ce sufletul simte. Am înțeles că nu pot simți altfel decât se-ntâmplă să se-ntâmple. Am înțeles că întâmplările mele sunt neîntâmplătoare. Întotdeauna. Și, mai ales, am înțeles că lecțiile despre Iubire nu sunt niciodată suficiente, dar sunt, cel mai adesea, inutile. Nu învățăm nimic, pentru că știm, fiecare, dintru început totul. Atât cât trebuie. Cât putem crede. Cât putem duce. Iubind.
Întotdeauna iubind!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
