Când eram mai tânără îmi spuneam că eu la bătrânețe vreau să-mi petrec anii slabi ai vieții într-un cămin de bătrâni. Ca să nu fiu o povară pentru nimeni, dacă va fi să fiu dificilă. Și cred că, dacă Bunul Dumnezeu va îngădui să ajung și eu bătrânețile, voi fi probabil dificilă, căci unii îmi spun și acum că sunt. Nu știm cum ne poartă viața, cum ne cresc copiii, cum ne vor arăta bătrânețile, dar știu acum că nu mai vreau acolo. Dacă va fi nevoie, voi lăsa un testament în acest sens: nu vreau să mor într-un cămin de bătrâni.
Am fost zilele trecute într-un frumos cămin de bătrâni, privat, evident. În afară, vopsit gardul, înăuntru, plin de suflete abandonate. Te încearcă un sentiment de profundă tristețe când constați că vine o vreme când se pare că nu mai folosești nimănui. Când, pentru bunul mers al tinerei familii, ești mutat într-o oază de relaxare continuă, de servicii de calitate, doar doar să poți muri liniștită și nu care cumva în fața vreunui membru al familiei.
Căminul arăta frumos, intrai într-un living mare cu o sufragerie comună, mobilier din lemn masiv, pereții plini de tablouri frumoase și icoane, camere de supraveghere peste tot și, din când în când, auzeai câte o sonerie de la vreun viețuitor care dorea ceva la cameră. Personalul amabil merge direct la bătrânică și-i rezolvă doleanța. Așa funcționeaza lucrurile la 80 de ani. Suni la sonerie și ești servit. Nu înțeleg de ce trebuie să aștepți 80 de ani pentru un astfel de tratament… mi-ar plăcea ideea de a suna la sonerie și cineva să-mi aducă un ceai, să-mi aranjeze perna, să-mi dea telecomanda sau să-mi încarce mobilul. Sau, dacă s-ar putea, să înlăture doar tot ce mă supără.
Sunt acolo în vizită profesională, vorbesc cu o bătrânică ce are 84 de ani, mică, slăbuță, firavă, ce seamănă aievea cu bunica mea. E perfect lucidă, are o privire caldă și simte o emoție că este vizitată. Nu e imobilizată la pat, din contră, se mișcă bine pentru vârsta ei, calcă cu grijă însă, parcă să nu se frângă ceva sub pasul ei micuț. Scrie impecabil, cu caligrafia aia demult uitată ce se mai regăsește în fonturile de pe programele de editare. E minunată bunicuța asta și-mi aduce aminte ce mult îmi lipsește bunica mea, cu care și seamăn foarte bine fizic, care era așa slăbuță, și blândă, și răbdătoare, și grijulie, și împăcată cu lumea.
Era o vorbă – cine n-are bătrâni să-și cumpere. Înțelepciunea lor izvorâtă din acceptarea lucrurilor așa cum sunt, care nu mută munții, nici nu se războiesc cu lumea doar pentru dreptatea lor, liniștea din privire și veșnica așteptare a fiilor, nepoților, bucuria revederii și grija lor de a le da mereu ceva nepoților, doar doar vor rămâne mai mult cu ei, e tulburătoare.
Bunicii mei au murit acum 10 ani, cei în casa cărora am rămas au murit la două săptămâni unul de altul. Se spune că perechile care sunt foarte legate de ani și ani împreună nu pot trăi separat – când unul moare, celălalt se stinge ușor și-i urmează. Doamne, ce dor îmi e de ei! De grija ce-o aveau de fiecare dată când plecam undeva, de vorba lor simplă și plină de înțelepciune, de acceptare, de împăcare cu lumea și viața, de bucuria lor când le duceam bomboane.
Bătrânilor ăstora din cămin nu le simte nimeni lipsa, nu vor copiii să le audă vorba lină, sfatul bun, nu vor să aibă nepoții cu cine se juca și de la cine asculta povești din războaie. Însingurarea și îndepărtarea de familie le e fatală, acționează ca picătura chinezească, în funcție de cât rezistă sufletul în corpul ostenit de dor, de prezență familială, de îmbrățisări calde ale propriilor copii și nepoți.
Am văzut la un moment dat o fotografie cu o mămică tânără ce avea în brațe un copil care o îmbrățișa cu brațele încolăcite după gâtul ei, iar textul de peste fotografie scria : cele mai scumpe bijuterii pe care le vei purta vreodată în jurul gâtului sunt brațele copilului tău . Și mă întreb acum, când anii se adună, când corpul se gârbovește, când puterile ne lasă, după o viață de griji și lupte, după realizări și eșecuri, după sprijin necondiționat acordat copiilor, nu mai merităm bijuteriile cele mai scumpe în jurul gâtului? Atunci vom putea suporta lipsa lor, vom putea accepta abandonul, ne vom fi pregătit să trăim printre străini care ne aduc medicația la pat, ne schimbă cearșafurile, ne pun un blid cald de mâncare în cantina plină de bătrâni care cândva au fost cineva și acum au rămas uitați de lume?
Am întrebat-o pe doamna la care am fost dacă îi place acolo. Stătea într-o cameră de două paturi, curată, cu o altă femeie în vârstă, probabil cu care și-ar fi băut cafeaua în tinerețe… sau poate cu un gen de femeie cicălitoare, care o obosește, cine mai știe? Mi-a spus când eram doar noi că… mda, e frumos, e curat, sunt îngrijiți, au asistență medicală, au mâncare bună, DAR!!! NU-I MAI BINE CA ACASĂ! Și normal că nu-i.
Pentru că acasă, indiferent ce înseamnă asta pentru cineva, e locul unde și-a lăsat amprenta, unde a aranjat lucrurile cum a vrut ea, unde a adunat toate catrafusele de care știa că nu va avea nevoie, e locul unde știe și pe bâjbâite să ajungă în orice colțișor, acolo, în fiecare ungher, e câte o amintire din anii frumoși, când avea un soț, când copiii zburdau prin casă, când îi ștergea la fund și-i învăța să meargă singuri la baie, acolo, în fiecare particulă de tencuială e impregnată viața lor ca familie, acolo și singură să fie, nu simte singurătatea, pentru că e de ajuns să privească orice colț ca sa-și retrăiască viața iar și iar. Și chiar dacă toți copiii și-au luat vieța în mâini, acolo, printre fotografii vechi și cărți prăfuite, acolo e viața ei! Acolo a dat meditații în tinerețe și parcă-i vede pe toți pe care ea i-a învățat să țină stiloul în mână, să scrie o compunere ori o scrisoare, și e mândră de fiecare pentru că acum au ajuns domni mari. Ca și copii ei. Așa de mari, încât nu mai au nevoie de ea, căci le-a dat totul, i-a format să se poată descurca singuri în viață. Și așa fac. Nu mai au nevoie de ea. Nu mai vor să învețe nimic. Știu tot.
Acum, la cei peste 80 de ani, încă mai ajută copiii vecinilor la temele pe care părinții nu le mai știu rezolva, pentru că a fost dăscăliță și pentru că mintea ei e încă mai lucidă ca a multor tineri sufocați de tehnologie.
Îi e dor de casa ei, pentru că, în ciuda confortului aparent material, ea e trup și suflet, iar sufletul ei nu e îngriit acolo. În căminele de bătrâni sufletul acestora nu poate fi îngrijit, decât poate când nu mai e nicio rudă în viață să le stea alături. Oamenii pot fi singuri și-ntre oameni, când sufletul lor vrea să fie cu cei dragi. Când sufletul lor s-ar bucura să știe că e aproape de copii și nepoți. Nu vrea să-i supere pe copii. Ei se simt mai bine știind că ea e îngrijită și sub supraveghere mereu. Pentru că ei nu mai au timp să o supravegheze.
Dar ea nu uită timpul pe care și l-a pus la dispoziția lor. Nu spune nimic despre asta, nu le reproșează nimic, însă suferința i se citește pe față. Îi apasă sufletul. Și, de când am fost acolo, mi-l apasă și mie.
M-am hotărât. Nu mai vreau să ajung într-un azil de bătrâni. Nu vreau să împart camera la bătrânețe cu o străină, să-i suport sforăitul ori alte obiceiuri, vreau să mor în casa mea și, dacă se poate, aș vrea ca bijuteriile cele mai scumpe să le am mereu în jurul gâtului. Vreau să le pot povesti nepoților cum am învățat să croșetez, să împistresc ouă de Paște, să le spun că bunicii mei au prins al doilea război mondial, că unul din ei a luptat pe front victorios și a murit liniștit cu copiii aproape, de moarte bună, la peste 82 de ani. Să le spun cum îmi povestea mie bunica cum, atunci când au venit rușii, au fugit de-acasă cu o căruță în munți, cu ce aveau pe ei și cât puteau duce cu căruța. Și-au plecat ei, cu părinții, cu porcii și găinile și cu puțina hrană pe care o aveau, părăsindu-și casele de frica invadatorilor. Vreau să le spun că au trecut peste lucruri mai grele decât vor trece ei când nu va mai funcționa internetul, vreau să știe care e istoria familiei noastre, pentru că n-o vor găsi pe google și asta se povestește iarna, când e frig, lângă sobă. Și vreau să știe că n-am făcut niciun sacrificiu pentru copiii mei din obligație, ci dintr-o dragoste imensă și o grijă fără margini. Și că nu-mi pot imagina acum că la bătrânețe nu voi avea nevoie de ei lângă mine și că m-aș putea conforma cuminte, uitată într-un azil de bătrâni.
Dacă puteți, dacă înțelegeți, dacă-i iubiți pe cei care v-au dat viață, nu-i abandonați, nu-i lăsați singurătății sociale a unui azil frumos de bătrâni. E doar o aparență că i-ai asigurat bătrâneților acolo. De fapt, e doar o grăbire a sfârșitului, o traumă continuă pe care o simt ei abandonați fiind, pentru că nu confortul material și supravegherea continuă îi face fericiți, ci lăsarea lor în sânul familiei pe care ei au creat-o, nu poți să-i smulgi din ea și să-i spui că acum trebuie să stea liniștiți, închiși într-un spațiu determinat să-și aștepte sfârșitul. Nu cu asta le suntem datori. Le suntem datori cu recunoștință, cu obligația de a-i întreține, de a-i asigura cu toate cele necesare traiului alături de noi, în casa lor pentru care au muncit o viață, dar, mai ales, le suntem datori cu iubirea noastră, cu prezența noastră și a copiilor noștri.
De mai aveți bunici ori părinți bătrâni, căutați-i și mulțumiți Cerului că sunt încă în viață. Și țineți-i aproape de familie. Ei au nevoie de noi și noi de ei. Locul lor e alături de familie. Până la final.
Pe Gloria o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
