În mod tradiţional, aşa cum bine ne-am obişnuit în România, cultura şi, bineînţeles, discursul cultural sunt însoţite de lamentaţii, lacrimi şi tristeţe. Practic, nu putem ieşi din acest discurs apocaliptic despre cultură. Mulţi intelectuali (unii dintre ei autoproclamaţi) insistă pe această idee că politica şi cultura ar fi două chestiuni distincte, iar imixtiunea este absolut condamnabilă, uneori chiar patibulară. Realitatea însă dovedeşte altceva.
Nu cred că mai este de actualitate gândirea lui Constantin Noica (să-i lăsăm pe politicieni să se certe cine curăţă trotuarul şi noi să ne vedem de Platon şi Aristotel) şi nici ipocrizia unor intelectuali „publici” din prezent (care sunt mai mult privaţi decât publici) care sunt apolitici, dar curtează cu spor politicieni. Înainte se ţineau bine în şa (expresie comunistă ce făcea referire la calitatea necesară în comunist de a rămâne înfipt pe vecie în organele superioare de stat şi partid) acum sunt buni manageri şi buni frecători de la uşile politicienilor pentru a rămâne în funcţiile de conducere ale instituţiilor culturale pe care le patronează discreţionar.
Intelectualii au pierdut România în mâinile bastarzilor creaţi de revoluţie! Totuşi au încercat oare?
Ulterior, la o conferinţă unde sunt invitaţi în mod special şi sunt văruiţi cu apelative pretenţioase şi sfioase, aceşti intelectuali deplâng situaţia culturii române când doleanţele lor nu se concretizează. Cică, zic ei, trebuie să mai contabilizeze cineva şi eşecul nostru, al României. În acest caz, nu este normal ca eu (sau altcineva dacă doreşte) să le contabilizeze succesele lor (bineînţeles nu succesuri!)? Şi încă ceva ar mai fi de adăugat. Victimile principale şi colaterale pe care le produci în jurul tău în lupta pentru putere! Se aplică acest lucru şi la un institut de cercetare, nu neapărat la Guvern!
Până la urmă, succesorul tău e mai mult un inamic pentru tine, de aici şi logica că va vandaliza cultura frumos înflorită de tine prin mediile şi instituţiile culturale pe care le perindai. De fapt, vorbim de un ştab în cultură care utilizează jocul la mai multe capete (bineînţeles că nu se limitează doar la două), pentru a-şi perpetua privilegiile şi funcţia. Până acum nimic nou sub soare.
(sursa foto: ciutacu.ro)
Şi eşuaţii de pe front vor posteritate!
Impostura constă în faptul că aceşti indivizi nu au darul de a nu se lua prea tare în serios şi fac un monument din eul lor. La toate acestea se adaugă, în mod indubital, şi dorinţa de posteritate. La ce folos să fii intelectual dacă nu ai siguranţa că vei avea statuie!?
Daca eşti un profesor universitar (şi nu numai) cu cărţi scoase pe burtă (co-autor la vreo 10 volume unde ai şi tu un articol mediocru scris de alţii) uns cu toate alifiile politice pentru a creşte în grad (indiferent de care grad vorbim…) nu eşti un intelectual, ci un impostor al tranziţiei deghizat în straie alese şi acoperit de cuvinte şi citate preţioase. Se poartă acest tip de protocol, mai ales la tot felul de sindrofii şi simpozioane unde se cântăreşte mai mult eul fiecăruia decât cultura română.
Decât să îmi asum un rol de a creşte dinamica câmpului ideal al cetăţii, prefer politicos să spun lucrurilor pe nume. Cultura română se află în stadiul de încremenire deoarece polii de putere din vechiul şi actualul regim nu au fost sparți. Generaţia mea, puţin cam becisnică şi debarasată de importanţa istoriei României în general, priveşte neputincioasă o desfăşurare de forţe culturale chiar în prezent. Păcat că pe front sunt securiştii eşuaţi şi nu tineri ca mine!
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
