Observ că în aceste zile, printre mizeriile din spitale, morțile subite de pe gazon, începutul trist de campanie electorală, și-a făcut loc și o știre despre eroii români uciși în Afganistan.
E trist să vezi în jurul tău atât amar de moarte, e nedrept să vezi familii ce țin doliu și parcă e al dracului de dureros să vezi cum oamenii încearcă să își aline durerea cu lumânări aprinse și momente de reculegere în memoria celor ce nu mai sunt.
Eroi. Mi-e gândul la eroi. Oameni bravi de care mi se vorbea frumos încă din primii ani din viață. Modele de urmat, iubiri de așezat la loc de cinste și candele veșnic aprinse ce luminează drumul către demnitate.
Îmi aduc aminte enormitatea tuturor monumentelor dedicate eroilor, sunt copleșitoare. Chiar și în Focșani, locul nașterii mele, sunt câteva. Cele ce mă fascinau cel mai tare erau cele închinate soldaților care au murit în cel de-al doilea Război Mondial. Peste o mare de cruci stătea strajă un obelisc, obelisc ce probabil veghea pacea și liniștea tardivă ale celor ce au murit lipsiți de ele. Copii români, tineri forțați să lupte pentru interese de moment, pentru orgolii și vanități, pentru lăcomiile altora și pentru ură, mai ales pentru o ură de neînțeles. Copii aflaţi fără voia lor cu arme în mână şi cu arme îndreptate spre ei din toate direcţiile. Din faţă îi împuşcau duşmanii, iar din spate îi împingeau cu arma la cap superiorii.
Monumentul eroilor români căzuţi în luptele primului şi celui de-al doilea Război mondial aflat în Cimitirul Nordic din Focşani
E atât de relativ să fii erou, încât mă ia o teamă și o silă.
Eram mic şi nu reușeam să înţeleg de ce în capătul celălalt al aleei din cimitirului Nordic, pe aceeaşi alee cu obeliscul despre care vă vorbeam mai sus, mai există încă un monument al eroilor și o altă mare de morminte, de data aceasta morminte fără cruci, doar cu borne cu stele în frunte. Știam ce reprezintă și ale cui sunt, dar, în același timp, știam și cât rău au făcut rușii poporului român. De ce ar trebui să-i țin de eroi în același cimitir în care își duc somnul și bunicii mei pe cei ce distruseseră coloana vertebrală a țării mele?
Eroii unora, dușmanii altora, dar statistica tuturor.
Este frustrant să fii și erou, și carne de tun, și dușman, și condamnat, și asasin în același timp. Totul depinde de unghiul din care privești lucrurile. Suntem atâtea personaje în același timp, încât nebunia lipsei unei identități fixe începe să te scuture.
Dar iată cum mă îndepartez de la subiectul de la care plecasem. Vorbeam despre Eroii din Buzău care au pierit în Afganistan. Eroi ai cui? Și pentru ce?
Mă neliniștește ușurința cu care se atribuie titulatura de erou oricărei persoane. Oare dacă ar fi fost mai bine plătiți în ţară pentru lucrurile pe care le făceau, le-ar mai fi trecut prin gând să plece pentru a lupta în războaiele altora? Câți din cei ce în clipa de faţă luptă prin țări străine și-ar mai asuma titlul nobil de erou, dacă nu ar mai fi remuneraţi?
Cred că cea mai sigură identitate ar fi cea a statisticilor.
Știu că mass-media trebuie să construiască știri bombă senzaţioanle, știu că statul se laudă cu faptele altora, iar poporul trebuie să se consoleze, dar să dai mercenarilor titulatura de eroi, chiar nu își are rostul. Au fost oameni plătiți pentru a îndeplini nişte ordine. Nu e nimic nobil în asta, dar nici rău. Pur şi simplu este! Subliniez destul de tare partea aceasta: sunt soldaţi care au plecat contra cost într-o misiune militară. În zona respectivă exista o necestitate pe care ei au avut capacitatea de a o acoperi.
Bineînţeles că fu tragică moartea lor. E îngrozitor faptul de a şti că în urma lor va rămâne un alt război. Cel al familiilor cu durerea, dar să faci exces de cuvântul erou, chiar nu cred că îşi are rostul. Şi pentru ce? Pentru o falsă justificare a morţii lor? Pentru mândria unor copii ce vor trăi fără tată, pentru mândria unei ţări care se îmbată cu valori morale şi fapte de vitejie?
Iată, le-am fi putut spune viteji, curajoşi, puternici. Fără dar şi poate că toate acestea sunt calităţi pe care ei le-au avut. Dar eroi, totuşi cred că e puţin cam mult. Să dăm eroilor ce e al eroilor, iar pe cei ce au murit Dumnezeu să-I ierte!
Guest post by Adrian Mangu
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Prostia omenească și prostia românească
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
