Nu am ştiut atunci şi nici acum nu ştiu cum a reuşit să intre în viaţa şi în sufletul meu. Era un loc cu mulţi pereţi şi baricade, dar a reuşit să treacă de fiecare obstacol. S-a ambiţionat, încăpăţânt ca un catâr, s-a luptat cu fiecare demon, i-a aflat fiecare slăbiciune şi a lovit cu nesaţ, ca un nebun înfometat de iubire, de carne, de victorie; şi a câştigat. Şi-a făcut drum şi a mers triumfător direct în sufletul meu. De fiecare dată când ajung în Gara de Nord îmi aduc aminte de noi doi, îmi aduc aminte de doi oameni care hotărâseră să încerce, să îşi acorde o şansă, o şansă la fericire.
După prea multe dezamăgiri, neîncrezătoare în tine, în mine, în iubire, ezitând, am acceptat. Am acceptat să te las pe tine să crezi pentru amândoi, am acceptat să învăţ să cred din nou, să vreau să iubesc, să iubesc şi să mă las pradă sentimentelor. Nu de alta, dar aveam sprijinul tău, cuvântul tău: „Eu nu te voi răni niciodată! Eu nu voi fi ca cei dinaintea mea! Eu vreau să te fac iar întreagă, nu îţi voi zdrobi inima!”. Şi ca o proastă, pentru că aşa suntem noi, femeile îndrăgostite, am crezut. Cred că aveam nevoie să cred, aveam nevoie de acel prinţ pe cal alb dornic să mă salveze, să mă facă iar una, să ia fiecare bucăţică din mine, să le lipească şi să mă facă iar un întreg.
A fost frumos o perioadă, a fost de vis. Atât de frumos, încât am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior; asta spuneam tuturor celor care mă întrebau. Radiam de fericire, mă iubeai şi te iubeam cu fiecare por şi celulă din mine. Pentru prima dată, îmi doream atât de multe lucruri, îmi doream să mă mărit, eu, care nu cred de prea mult timp în această formă legală de uniune între doi oameni. Îmi doream pentru că îmi spuneai mereu cât de mult îţi doreşti să fiu a ta cu totul, să îţi aparţin, să avem copii, să ne jucăm cu ei, să îi ducem la şcoală, să avem viaţa noastră.
Doar că, învăluită de iubire, nu am acordat atenţie multor lucruri, le-am pus pe seama iubirii, nu am văzut în fraza ta acel „să îţi aparţin”. Am crezut că e dorinţa, pasiunea, iubirea cea care vrea să facă din doi unul. Nu am crezut că vrei să pui cu totul stăpânire pe mine, nu am crezut că ceea ce voiai tu era să preiei controlul a tot ce înseamnă viaţa mea, nu am crezut că voiai să fii doar tu acolo şi atât. Până într-o zi, când parcă cineva m-a lovit cu un ciocan în cap şi am avut un moment unic de luciditate, am văzut ce încercai să faci şi, cu o putere pe care nu credeam că o am, m-am desprins de tine.
Am plâns ca o nebună, cu sughiţuri, cu pozele în braţe, rememorând fiecare cuvânt, fiecare loc în care am făcut dragoste, fiecare declaraţie de iubire, fiecare moment trăit în doi. A fost un chin atunci când am venit să ne încheiem socotelile, când a trebuit să strâng fiecare lucruşor din casa ce trebuia să fie „a noastră”. Parcă fiecare lucru pe care îl împachetam smulgea o bucată din mine, iar acel „Dacă vei vrea să te întorci vreodată, să ştii că eu te voi aştepta” mi-a răsunat patru luni în urechi. Ca o proastă, eu am crezut în tine, chiar şi după ce m-ai dezamăgit, chiar şi după ce îmi oferiseși toate motivele să nu te mai iubesc, să nu mai cred în tine. E adevărat ce se spune: tocmai ăla care îşi strigă în gura mare iubirea iubeşte mai puţin. Întodeauna am crezut că faptele demonstrează adevărata iubire şi nu nişte cuvinte aruncate în vânt. Şi s-a văzut asta la final, s-a văzut cine a iubit, cât a iubit, iar, din păcate pentru mine, nu tu ai fost cel care a iubit mai mult.
Te-am plâns ca o nebună luni la rând; nici după mort nu plângi atât, dar pe tine te-am plâns, te-am jelit, ţi-am oferit drept ofrandă lacrimile mele. Pe tine am reuşit să te iert imediat, am reuşit să îţi iert minciunile, deziluziile, am reuşit să te iert pentru că ţi-ai revenit atât de repede. Ba, din contră, mi se părea şi normal, te înţelegeam, îmi doream să fii fericit, să fii tu fericit. „Măcar unul dintre noi să fie fericit”, asta îmi spuneam în fiecare seară. Pe mine nu am reuşit să mă iert decât foarte târziu. Eram atât de supărată pe mine că am crezut, că am sperat, că am iubit din nou. Eram atât de supărată, încât nu puteam şi nu voiam să mă iert, parcă îmi doream să fiu nefericită, mă pedeapseam zi de zi, iar în fiecare 21 ale lunii sărbătoream plângând încă o lună care trecuse şi nu fuseseşi lângă mine. Nu voiam să mă iert pentru că în toată perioada în care am fost cu tine ai reuşit să mă faci să simt că îţi aparţin, de fapt, ţi-am aparţinut şi după ce ne-am despărţit. Nu voiam să te las, în mintea şi în sufletul meu eram încă împreună, sufletul meu creiona tot felul de scenarii în care veneai şi admiteai că ai greşit şi că îţi pare rău, iar eu te iertam că o proastă îndrăgostită.
Dar, într-o dimineaţă, obosită de atâta plâns şi creionat scenarii fantasmagorice, m-am trezit. Am realizat că tu nu mă iubeşti şi singurul om care mă poate iubi sunt EU. Atunci am decis să fiu propriul meu prinţ. Am hotărât să iau fiecare bucăţică din mine şi să o lipesc, să mă fac întreagă, am hotărât să îmi şterg lacrimile victorioasă, am hotărât să mă iert. Am hotărât că trebuie să am grijă de mine şi de inima mea, am hotărât că trebuie să mă iubesc şi să mă accept aşa cum sunt, cu calităţi şi defecte, cu prostia de femeie îndrăgostită ce a zăcut în mine. M-am eliberat… după atâta timp sunt iar liberă, sunt întreagă. Nu mai plâng şi nu mă mai gândesc la tine, sunt fericită şi împăcată cu mine. Sunt prinţul meu pe cal alb!
Mesajul unei cititoare care a dorit să rămână anonimă
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
