Nu urmăresc viaţa starurilor şi nu sunt adepta ştirilor de senzaţie. Am o existenţă atât de plină, încât mai repede s-ar inspira Hollywood-ul din poveştile mele, decât să mă alimentez eu cu ale lui. No hard feelings! Dar iată că printre mailurile personale ale zilei, un newsalert (la care nu m-am abonat niciodată!) mă anunţă că cel mai fermecător surâs din lume facturează 650.000 € ziua de muncă. Primul impuls a fost să mă gândesc la Mona Lisa, dar mi-am dat seama că nu îmi ies două zerouri la socoteală. Unde mai pui că Mona Lisa nu lucrează… Am deschis mesajul şi lumină s-a făcut în mintea mea, deşi o lumină puţin palidă. Fericita posesoare a surâsului în chestiune (şi a banilor, se înţelege) este Julia Roberts.
Cine a scăpat neatins de basmul american „Pretty woman” (1990), cine nu s-a înduioşat privind „My best friend’s wedding” (1997) şi cine nu a lăcrimat pe ascuns la happy end-ul din „Notting Hill” (1999)? Eu, în niciun caz şi sunt milioane de oameni ca mine. Am cedat farmecului irezistibil pe care Julia îl exercită asupra noastră de mai bine de 25 de ani. Și mi se pare fabulos!
Julia Roberts
Zâmbetul! Ce se ascunde în spatele acestui zâmbet scump însă, îmi pune două probleme. Mă explic.
A cincea cea mai bine plătită actriţă de la Hollywood (Forbes 2015) navighează de 25 de ani pe acelaşi val de simpatie stârnit de Pretty Woman în 1999, fără a mai înregistra niciun succes notabil de 15 ani!
Pe de o parte, în toate filmele ei de succes (cele deja citate, dar chiar şi în „Erin Brokovich”, Oscar 2001), Julia joacă practic acelaşi rol: fata frumoasă, inteligentă, uneori stângace, dar cu siguranţă seducătoare, ce nu îşi doreşte decât să fie iubită. Poveştile diferă, reţeta rămâne. Și (ne) prinde… timp de un deceniu întreg! Fabulos!
Pe de altă parte, de la Oscarul pentru „Erin Brokovich”, niciunul dintre filmele anilor 2000 (exceptând „Ocean’s Eleven” şi „Ocean’s Twelve”, în care joacă rolul… Juliei Roberts) nu aduce rezultate extraordinare. Castinguri de 5 stele, realizatori de top, nominalizări, dar critica şi box office-ul se încăpăţânează să dea aceleaşi veşti: profitabilitate, dar… Julia nu mai e ce-a fost odată.
Cum să nu mă minunez deci că pentru „Mother’s Day” (lansare 2016) Julia a fost plătită cu 2.6 milioane de euro pentru… 4 zile de filmare?!
Dar, cine ştie? Poate că îşi va face revival-ul muuult aşteptat şi performanţa artistică va justifica preţul. Ceea ce nu îmi rezolvă însă cealaltă problemă.
Am înţeles că lumea o îndrăgeşte şi că este suficient să fie pe afiş pentru ca oamenii să alerge la cinematograf… Fair enough. Dar ce ne facem cu scorpia din spatele zâmbetului?
Îmi pare rău să stric imaginea pe care o aveaţi despre ea. Dar nu o zic eu. O spune presa internaţională care o supranumeşte The Bitch. O spun colaboratorii şi partenerii de scenă. O spun prietenii mei care lucrează în direct cu ea. Multă vreme rentabilitatea imaginii ei a redus la tăcere plângerile celor ce trebuiau să îi suporte comportamentul odios. Regina comediei romantice aducea milioane de spectatori şi milioane de dolari riscau să se piardă iscând valuri.
Dar lumea a evoluat, noi staruri au început să urce, iar cartea lui Rupert Everett („Red Carpets and Other Banana Skins”, 2007) a rupt tăcerea asupra apucăturilor idolului feminin, povestind trecerile ei de la o stare la alta şi ura făţişă pe care o nutrea pentru partenera ei. Ar putea fi doar rivalităţi de scenă, dar jurnaliştii au început şi ei să vorbească de modul în care sunt trataţi, punând-o pe Julia cu regularitate pe lista starurilor celor mai execrabile din Hollywood. Gluma cea mai răspândită este că mai uşor interviervezi un T-Rex decât pe ea. Și aici ar putea interveni relaţia tensionată dintre staruri şi paparazzi, resentimentele reciproce ieşind la iveală.
Dar personalul din hoteluri, restaurante şi de pe platourile de filmare confirmă versiunea. Versiune pe care am auzit-o şi eu de la prietenii mei: atitudinea şi remarcile neplăcute, scandalul aberant pentru o cafea de la Starbucks când pe o rază de zeci de kilometri nu există niciun Starbucks, rochia revendicată pe platoul de filmare de la Los Angeles, adusă (de un băiat de la serviciul financiar) peste noapte de la Milano şi câte şi mai câte… (Su)Râsul – plânsul!
Cum să nu mă minunez, deci, că un zâmbet atât de fals poate fi atât de… scump?!
În fine, nu sunt decât întrebări retorice, provocate de un newsalert de la care am avut grijă să mă dezabonez. Nu de alta, dar în existenţa mea atât de plină, La vie est belle…
(Cliiinc! Și încă 5 milioane de dolari!)
Citiţi şi
Aceste fotografii, aceste momente în timp…
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
