Am întâlnit și eu clipa când te saturi. De mârlăniile lumii, de lingușeli, de minciuni, chiar și de mine. În clipa aceea simt că sunt împăcată, nu mă mai zbat pentru nimeni și pentru nimic.
Îmi adun hondrobeiele, îmi strâng pontonul la mal, dau jos catargele. Nimeni nu mai vine spre mine și nici eu nu mai plec.
Atunci încetez să mai dau ultimatumuri, să mai implor, să mai ridic tonul ori să-mi caut dreptatea.
Pur și simplu îmi dau un stand-by. Îi aud pe toți puțin derutați șoptind pe la colțuri: „Da’ ce are mama?”, „Ce e cu Lumi, o doare ceva?”.
Abia atunci își dau și ei seama că am obosit. Cei ce m-au jignit, tac; cei ce m-au făcut să plâng, mă ocolesc; cei ce mă iubesc, mă înțeleg.
Am nevoie să nu-mi mai pese, am nevoie de pace și de împăcare.
Atunci mă văd un maldăr de oase strânse în piele, însuflețit și tăcut. Atunci mă apropii cel mai tare de sens, atunci văd cât de multă nevoie au toți de mine și eu de toți.
Sufletul îmi oftează din toți rărunchii și inima mă împinge înapoi în lumea mare șoptindu-mi în timpane: Du-te, fă-i să râdă, dă-le mâncare, întreabă-i ce fac… tu nu te-ai născut să taci și să nu-ți pese!
Revin să fac clătite cu Finetti și dulceață de cireșe amare. Bucătăria se umple de viață. Întind pontonul în larg, ridic catargele. Vântul speranței începe a-mi sufla în vele. În zilele fără vânt, plutesc în derivă. Și ce? În derivă, dar plutesc.
Îmi fac un ceai de mușețel și merg mai departe.
Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
