Disclaimer: textul descrie femeile adevărate, nu piZdipoancele care consideră că cea mai bună cale de a trece prin viaţă e parazitarea portofelului unui bărbat.
Citii acum vreo două zile lamentaţia unui coleg de revistă pe tema femeilor puternice care emasculează bărbaţii. Din lipsă de timp, abia acum am reuşit să îi răspund, mă ierte, dar am avut de făcut curat, de discutat cu clienţi, de identificat nevoile reale faţă de cele exprimate şi alte amănunte din astea, care ţin de viaţa unei femei moderne. Şi oarecum puternice.
Domnul mi se pare că suferă intens de neadaptare şi de nostalgie după vremurile mult mai uşoare, când se considera că femeile n-au aceeaşi capacitate intelectuală ca bărbaţii şi e spre binele lor să fie ferite cu străşnicie de tentaţia de a învăţa, de a citi, de a-şi căuta fericirea. Desigur, aceste consideraţii paternaliste erau trâmbiţate de către domni binevoitori care nu vedeau nimic rău în a lupta pentru drepturile sociale ale bărbaţilor, în timp ce acasă câte o soţie supusă le aducea papucii, îi aştepta cu masa pusă după inima şi programul lor şi îi ferea de orice probleme domestice posibil apărute în gospodăria proprie.
Însă peste acest model a trecut tăvălugul celui de-al doilea război mondial, aspect care i-a fost fatal. Desigur, cum Dumnezeu iubeşte ironia, cea mai cruntă lovitură, posibil lovitura fatală, i-a fost dată de chiar cel care milita cel mai agresiv pentru modelul patriarhal, în care îndatoririle femeii erau de a se supune până la pierdere de sine în faţa bărbatului. Desigur, mă refer la Hitler. Faptul că războiul a luat de acasă bărbaţii şi i-a trimis să îngraşe pământuri străine a lăsat funcţionarea economiei pe mâna cetăţenilor de mâna a doua. Care au constatat că pot munci în uzine, că pot asambla maşini sau bombe, că pot livra lapte şi scrisori, că pot asigura funcţionarea normală a vieţii, chiar şi în lipsa unor diriguitori de sex masculin. Care au constatat că dacă gândesc nu li se întâmplă nimic, nu se îmbolnăvesc de isterie, nu dau naştere unor prunci eminamente bolnavi, ba chiar că din contră, sunt mai fericite şi mai împlinite.
Însă, cum tot femeile sunt cele mai aprige apărătoare ale tradiţiei, au reuşit performanţa fenomenală de a îşi câştiga dreptul de a fi considerate cetăţeni egali şi de a creşte băieţi care să considera că o femeie cu drepturi egale e duşmanca masculinităţii. Iar aceşti bărbaţi nu prididesc să se lamenteze de faptul că femeile au încetat să mai se vizualizeze ca fiind sexul slab, ci se văd ca fiind sexul frumos.
Masculinitatea lor e profund zdruncinată că o femeie poate intra în politică, poate să aducă mai mulţi bani decât soţul, poate accepta ca soţul să îşi ia concediu de paternitate, (aberaţie majoră, mon cher, cum să schimbe un bărbat scutece sau să-şi înveţe copilul să vorbească!) poate să îşi cumpere şi să conducă singură un bolid scump şi să plece în vacanţa aventuroasă pe care a visat-o în copilărie. Ferească Dumnezeu, însă dacă femeia are curaj să achite o cină sau să plătească o curvă masculină pentru o fantezie de o noapte sau să facă sex cu o altă femeie, aceste gânduri sunt de natură să le bage aceeaşi masculinitate fragilă direct în reanimare.
Nu pot să nu văd ironia din această falsă problemă. Pentru majoritatea bărbaţilor pe care-i cunosc, imaginea a două femei în pat e o culme greu de egalat a erotismului şi o fantasmă destul de comună şi lor li se pare absolut în regulă să o nutrească. Dacă femeile – aş jura că masiv sub influenţa fanteziilor masculine – au aceeaşi fantezie, atunci e un grav semnal de alarmă. Probabil suficient de grav încât să trebuiască bătute-n dungă clopotele tuturor Patriarhiilor, Episcopiilor şi altor unităţi de organizare religioasă din lume.
Milenii în şir bărbaţii au tratat femeile ca pe utere ambulante, datoare să le perpetueze sămânţa. Tehnica modernă (perfecţionată totuşi tot de bărbaţi, hai să nu o dăm pe după Piersic) permite femeilor să conceapă fie prin fertilizare în vitro, fie prin tehnici de clonare. (Regret, dar poate fi obţinut şi un mascul prin tehnici de clonare. ADN-ul va fi identic cu cel al masculului donator, dar rezultatul experimentului nu va fi identic cu donatorul, deoarece apare şi nişte ARN – propriu ovulului în care s-a implantat noul nucleu. Asta înseamnă că da, poţi obţine o copie identică doar dacă o femeie se clonează pe sine sau una dintre femeile cu care e înrudită pe linie maternă. Dar nici atunci nu va fi în totalitate identică, deoarece ADN-ul mai poate suferi mutaţii.) În momentul în care prezenţa bărbatului nu mai este strict necesară pentru perpetuarea speciei, aceiaşi domni rămaşi într-un stadiu infantil de dezvoltare psihică se lamentează că şi-au pierdut privilegiile.
Aşa că, stimaţi purtători de 1 ca număr iniţial în CNP, dacă vi se pare că de un generic mâine sunteţi inutili, atunci, într-adevăr, sunteţi inutili. Ne vom descurca mult mai bine fără voi şi chiar aşteptăm cu nerăbdare ca să vi se stingă soiul.
Nu ne trebuie bărbaţi – obiecte. De vreo 5 milenii femeile din Lumea Veche au experimentat cam toate formele de obiectificare posibile, iar rezultatele au fost triste. Preferăm bărbaţii fiinţe gânditoare.
Bărbaţii adevăraţi însă vor fi mereu necesari femeilor. Chiar dacă ne putem achita cina, chiar dacă ne oferim o vacanţă de vis, chiar dacă ne permitem nu doar să avem fantezii, ci şi să le explorăm.
Fiindcă, în sfârşit, s-a terminat epoca relaţiilor acceptat parazitare. De aici înainte mai pot exista doar relaţii de simbioză. Iar ceea ce învăţăm din biologie e că relaţiile de parazitare duc mereu la dezechilibre şi, nu în ultimul rând, la moartea prematură atât a partenerului parazitat – deoarece e secătuit de vlagă – cât şi a parazitului – deoarece prin acţiunile lui seacă tocmai sursa care-l ţine în viaţă. În schimb, relaţiile de simbioză sunt cele care au revoluţionat lumea.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
