Nicio fantezie sexuală a unui bărbat normal nu e completă fără o profesoară aplecată peste catedră, cu picioarele ușor depărtate. Din motive obscure pe care nu le înțeleg, un film cu o profesoară într-o fustă mulată care se fâțâie în fața clasei scriind pe tablă tot felul de formule abstracte, produce mai multe erecții decât unul cu fete de la șosea. Iar când o profesoară din asta se așază sfidătoare pe catedră, picior peste picior, cu fața spre clasă, ca bărbat, înțelegi instantaneu cum se naște și ce înseamnă o doină de jale.
Acum, mi se pare potrivit să spun că pe mine, când m-am născut, nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu femeie sau bărbat. Și bărbat fiind am ajuns să fac lucruri din astea.
Locuiam într-o garsonieră de care eram foarte mândru că reușisem să o dărâm și să o fac să arate ca o grădină de vară. Spărsesem adică vreo doi pereți care mă enervau, dărâmasem un coș de fum care îmi stătea în cale și mutasem bucătăria pe hol. Rămăsese adică o singură încăpere lungă, de la un capăt la altul în care eu și cei trei motani siamezi ai mei, Petrică, Gigi și Cornel, ne dedam împreună unor plăceri nevinovate. Un amic care își terminase de curând tratamentul cu benzodiazepine psihotrope îmi împrumutase ”Critica rațiunii pure” a lui Immanuel Kant, iar afacerile îmi mergeau strună. Lungit pe canapeaua mea din grădina de vară de la etajul patru lecturam pe îndelete cel mai criptic și inutil filosof german în timp ce motanii se odihneau tranchilizați și sătui pe tastatură sau pe monitor. Un dolce far niente pe un covor de Buhara în asfințituri fermecate. Ce altceva puteam oare să îmi mai doresc?!
Totuși, aveam fantezia asta cu profesoarele care, din când în când, nu îmi dădea pace.
Și, deși poate părea fără legătură, trebuie să mărturisesc că eu nu am fost niciodată vreun atlet, vreun solid sau vreun musculos. Alergatul, săritul, aruncarea cu suliţa, cu ciocanul sau cu alte obiecte care pot să-ți spargă capul sau să te schilodească pe viață mi se par interesante doar când le văd la televizor, din fotoliu. Însă în lumina a ceea ce urma să mi se întâmple îmi dau seama că nu ar fi fost deloc rău să fi făcut, la vremea potrivită, mai multe tracțiuni în brațe și flotări. Pentru că nu știi niciodată când o tracțiune în plus îți poate salva viața.
Se întâmplase ca într-o seară de vară, când toată lumea ieșea la plimbare în bluzițe vaporoase și fustițe largi fără chiloței pe dedesubt, să aud un ciocănit la ușă. L-am lăsta din mână pe Kant, din care nu pricepeam absolut nimic, și m-am dus să deschid. Bineînțeles că pisoii au ajuns înaintea mea la ușă, dar asta nu e decât o observație de atmosferă. Și când deschid ușa, ce să văd: în lumina chioară a becului de pe hol văd trei tinere machiate și aranjate, cu sclipici pe obraji, toate numai zâmbete!
Cam urâțele, ce-i drept, dar orice om devine frumos dacă te uiți suficient de mult la el. Surprins de așa vizită și în același timp bucuros că mă scăpaseră de teroristul ăla german, vorbesc de Kant, le invit înăuntru într-o chicoteală generală.
– Bună seara, dom’ profesor, bună seara, bună seara…
Nu, nu eram eu vreaun Brad Pitt să îmi bată din senin la ușă batalioane de femei dezbrăcate. De fapt două dintre ele erau niște cunoștințe cu care, ocazional, mă mai vizitam. Pe una dintre ele însă nu o știam. Le invit, evident, înăuntru, desfac repede scaunele pliante pe care le foloseam la pescuit și dintr-o dată, dintr-o sală de lectură cu filosofi germani, grădina mea de vară se transformă într-o cafenea cu trei femei și un bărbat roată în jurul unei măsuțe scunde.
– Ea e Amanda, îmi zice Anca, una din fetele pe care le cunoșteam. E verișoara mea de la Constanța.
Îi strâng mâna Amandei și dau din cap. Ea zâmbește.
– E și ea profesoară, ca și tine, mai zice ea. Doar că ea predă sport.
Și râdem toți ca proștii de parcă asta ar fi fost o glumă bună.
Dar adevărul e că am tresărit. Și că din clipa aceea am început să mă uit la ea cu mai multă atenție. Era, care va să zică, profesoară. Și, chiar mai mult decât atât, purta pe ea o fustiță care îi contura șoldurile și fundul exact ca la profesoarele din fanteziile mele. Avea picioare lungi, iar de jos, de la călcâi, îi pornea linia perfect unduită a pulpei care se termina sub genuchii ei mici. Ah, mă dau în vânt după femeile cu genuchi mici. Dintr-o dată, trebuie să recunosc, interesul meu pentru seara aceea a crescut brusc și mintea mi-a luat-o razna. Le servisem cu o cafea și niște suc de mere verzi, fiecare își luase câte un motan în brațe pe care îl mângâia acum cu mișcări delicate și făceam conversație, spuneam bancuri tâmpite și bârfe de provinciali. În timpul acesta, eu o luasem însă pe profesoară în minte și o manipulam în pozițiile mele favorite punând-o să facă cele mai rușinoase treburi. Ce mai, era o seară tare reușită. Grozavă. Fetele se simțeau bine, râdeau de se prăpădeau, frecau pisoii, iar eu îmi vedeam în continuare de treabă cu doamna Amanda, profesoară de sport într-o gimnastică pe care doar în fantezii pot să o fac. Ba la un moment dat, luați pe sus de un entuziasm nesănătos, chiar am început cu toții să dansăm acolo în grădină de vară. De parcă ne penetrase un virus comic care ne dădea mâncărimi și ne făcea să ne zbenguim și să sărim în sus fără niciun motiv pe un fond de muzică cretină.
Însă adevărul este că, în orice moment, trebuie să fii foarte atent cu propriile tale fantezii!
La un moment dat, cineva a zis că e târziu și am hotărât de comun acord că era momentul să încheiem seara și toată lumea să meargă pe la casele lor. Fetele s-au dus la baie, s-au aranjat, s-au pieptănat și-au luat gentuțele, au pupat pisoii și, după toate drăgălășeniile care se spun în astfel de situații, s-au îndreptat spre ușă.
Doar că din toată această mișcare terminală lipsea cineva: doamna pofesoară de sport nu se mișcase de pe scaun nici măcar un centimetru. Și nici nu părea că ar avea de gând să o facă. Se uita detașată la celelalte două fete cum se îndreptau spre ușă și era atât de relaxată șezând picior peste picior în scaunul de pescuit de parcă ea acolo ar fi locuit de când lumea.
– Amanda, nu vii? o întreabă Anca din ușă.
– Mai stau puțin. Vreau să vorbesc ceva cu dom’ profesor, zice ea, calmă.
Dom’ profesor eram eu. Mai voia so vorbească ceva cu mine?! M-a trecut un fior pe șira spinării.
Numai că de aici încolo mă năpădește o ceață care îmi astupă mintea și îmi adaugă marmeladă în memorie. Pentru că de aici a început cu adevărat fantezia. Dar nu fantezia mea, ci fantezia ei. Îmi mai amintesc că fustița a aruncat-o pe covor, unde a rămas până când mi-am pierdut cunoștința. Doamna Amanda, profesoară de sport, fără prea multe menajamente, m-a luat, cum s-ar spune, la fu*ut! Nu, nu așa cum știam eu. Și nu, nu așa cum îmi imaginasem eu. Ci așa cum știa ea. Și cum iși imaginase ea. Din lectura mea medicală de până atunci mai auzisem de penis captivus, dar eu întreceam acum toate precedentele din literatura de specialitate pentru că în mâinile doamnei profesoare devenisem un homo captivus. Avea o putere ieșită din comun. După ce s-a lungit pe spate pe canapea, iar eu am încălecat-o, a început să mă strângă cu braţele în așa hal încât nu numai că începuse să mă doară foarte tare gâtul şi omoplaţii, dar nici nu mai puteam să mă mişc. Deloc. Și nu numai că mă gândeam cu groază la ce bătăi mi-ar trage dacă ar fi fost nevasta mea dar mă și asfixiam în timpul ăsta. M-a luat o panică ca de om care se îneacă. Îşi făcuse roată braţele în jurul meu şi mă controla complet. Un bărbat în astfel de momente trebuie să facă anumite mișcări. Ei bine, cu cât mă zbăteam eu mai tare să scap, cu atât mă apăsa ea mai puternic peste ea și mă ținea mai strâns. Abia mai respiram și asta m-a speriat cumplit pentru că eu urăsc să mor așa, pe nepusă masă. Ca om mort am dreptul la un pic de demnitate și m-ar fi îndurerat nespus să știu că am murit în curul gol. Între timp, după ce mă cuprinsese cu picioarele în jurul trupului, intrase într-un fel de spasm ritmic iar din spasmul ăsta mă dădea repetat cu capul de speteaza canapelei, iar speteaza se dădea la rândul ei de pervazul ferestrei și făcea o gălăgie groaznică. Deși nu părea la prima vedere, femeia aceasta avea o putere de luptător de sumo și o metodă cu totul individuală. La un moment dat am simțit că mă ia un fel de leșin. Îmi pierdusem cu totul orientarea spațială. Mă învârtea prin aer cum voia ea. Nu mai știam adică dacă sunt deasupra sau dedesubt, dacă sunt în picioare sau culcat, dacă dorm sau dacă tocmai f*t o femeie.
Mai trecusem în viață prin situații periculoase dar asta era gravă de tot.
Totuși, sunt un tip norocos! La un moment dat pe Amanda a apucat-o un tremurat ciudat, de parcă o luaseră niște friguri. Tremura din tot corpul. Treaba asta a ţinut-o câteva secunde bune. Tremura și zicea ceva printre dinți, dar nu înțelegeam nimic. Se încoradase foarte tare, mă strângea de mă albăstrisem iar apoi, într-un moment de maxim, a țipat ceva, tare, tare, nu am înţeles ce, şi, brusc, s-a înmuiat ca o cârpă. Chiar așa: s-a înmuiat ca o cârpă și a rămas sub mine ca o păpuşă de câlţi.
Am leșinat.
Când m-am trezit, eram singur. În urma Amandei rămăsesem eu și speteaza canapelei ieșită din cuie. M-am ridicat în fund pe canapea încercând să mă reobișnuiesc cu propria mea casă. Immanuel Kant era căzut pe podea. Mă dureau toate oasele și mi-era foarte sete. Stăteam ca prostul cu capul lăsat într-o parte, cu privirea în gol, înconjurat de trei motani și mă gândeam la fantezia mea cu profesoare.
L-am luat pe Kant de pe jos. L-am înjurat de mamă și de popor, l-am pus pe raft și, cu ultimile puteri, înainte de a mă prăbuși din nou și a adormi pe canapea, mi-am promis că de mâine o să merg zilnic la sală să fac tracțiuni și flotări.
Așa nu se mai putea!
Îl puteți urmări pe autor aici sau citi mai mult din literatura lui aici.
Citiţi şi
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Unul din patru sau din cinci elevi din România este fan Cumpănașu!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
