Nu în același timp! 🙂 Pe primul, eh, la vârsta imaturității. Aveam vreo 14 ani. El era cu cinci ani mai mare. Era pe vremea lui “trebuie” și a lui “Doamne ferește!”. Așa că a fost prima mea iubire platonică. Ne plimbam, mă scotea la cofetărie, mă preda părinților în buna stare, îmi aducea flori culese de el de pe câmp. Eu îl sorbeam din priviri, era ceva ce nu s-a mai văzut. A durat doi ani această iubire cu tandrețe și copilării. Într-o zi, însă, a fost arestat din diverse motive (neadevărate), iar eu m-am îmbolnăvit. Mă stingeam pe zi ce trece. Lacrimi multe, nopți nedormite, însă cu ajutorul părinților am revenit în lumea celor vii. După 25 de ani, am aflat că a fost încarcerat timp de 10 ani, a suferit, s-a îmbolnăvit, și nu si-a mai refăcut viața niciodată. A murit pe un peron, venea spre mine…
Al doilea mi-a fost soț. L-am iubit. Mi-a dăruit o fată. Era mai tot timpul plecat prin delegații. Însă domnul ofițer avea și delegate, nu doar misiuni. Era galant, iubaret, glumeț și frumos din cale-afară. Dar iubea tot ce prindea. Într-o seară, răspund la telefon și o duduie mă întreabă dacă mai ajunge domnul la destinație. I-am dat detaliile necesare și lui i-am spus că, dacă pleacă, e definitiv. Era deja prea mult. A plecat. Mi-am luat fata și în plină iarna am plecat la casa părintească. Am divorțat.
Al treilea, hmmm… mi-a fost amant timp de 10 ani. Eram amândoi adulți, divorțați. A fost o iubire pasională. Nopți și zile în care vraja unui sărut se transforma în poeme nescrise. Magia soarelui printre petale de trandafiri, umbra lunii în gustul șampaniei. Farmecul iubirii care stârnește controverse, misterul zâmbetului tâmp și licărirea complice din ochii noștri. Atât. În acte, eram străini.
Și ultimul, o iubire târzie, fără prea multe scântei. O căsătorie liniștită, normală, mult așteptată după tumultul vieții mele. L-am iubit și respectat. Într-o zi, a făcut infarct.
Am iubit și am fost iubită. Am trăit toate formele de iubire, fiecare la vârsta potrivită, ca pe un concert de vioară și pian. Am sufletul plin de amintiri care îmi mângâie zilele și chicotesc amuzată când sunt trezită din visul în care retrăiesc aroma anotimpurilor trecute. Cred că optimismul debordant și credința în iubire mi-au dat curaj să sper, să mă ridic și să merg mai departe. Să fiți iubite! 🙂
Guest post by Mariana Lavinia
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
