A fost ziua mea. N-am aniversat-o în niciun fel, nici nu plănuiam asta. Soţul meu a alergat toată ziua ca un cal de curse, făcând cumpărături, ducând maşina la service pentru revizia anuală şi sigur că m-a cadorisit cu un buchet de trandafiri. Aşa că a fost o zi „normală” pentru mine, cu excepţia florilor…
Şi a mesajelor de felicitare primite fie virtual pe eternul FB (ce ne-am face fără el în ziua de azi?), sau prin e-mail – ceva mai personal totuşi -, felicitări scrise de mâna găsite în cutia poştală – astea sunt cele mai valoroase -, sau telefoane. Am auzit vocea cuiva special care, din depărtare şi cu diferenţa fusului orar, s-a trezit cu noaptea-n cap ca să vorbească cu mine, dorind să fie „primul”. Impresionant.
Măgulită, fericită şi împlinită la vederea, auzirea şi citirea tuturor mesajelor venite din inimă şi nu din „obligaţie”, m-am apucat să gătesc.
Dar a sunat cineva la uşă. Am deschis şi mi s-a înmânat un alt buchet de flori! Comandat tocmai din New York City! Trimis de o bună, dragă prietenă care se află acolo cu fiul ei.
Emoţia care m-a cuprins în acel moment a fost mai intensă decât toate celelalte. Pe lângă surpriză, mi-a învăluit subit inima cu o căldură greu de descris în cuvinte. Eu, cea care mă pricep la cuvinte, sau cel puţin aşa mi se spune… am rămas mută, de uimire, de fericire! Mai primisem flori acasă. Fie din partea directorului de serviciu, fie din partea colegilor, după o operaţie sau un concediu medical. Gesturi fireşti, care ţin de eticheta unei civilizaţii decente şi nu neapărat de o emoţie reală. Dar nu le mai primisem încă niciodată de peste ocean! Până şi adresa mea, transmisă florarului localnic, olandez, desigur telefonic sau prin internet, avea o literă lipsă. O păstrez, împreună cu micuţa felicitare ataşată de unul dintre trandafiri, o păstrez şi mi-e mai dragă decât toate celelalte felicitări la un loc!
Oare merit eu să fiu atât de preţuită? Probabil că da. Sper că da. Sper că radiez ceva spre restul lumii, ceva care trezește bunătatea şi onestitatea în alţii şi se reflectă înapoi spre mine. Nu cred că aş pune-o doar pe seama meseriei în domeniul artistic. Mai degrabă, pe seama sensibilităţii şi empatiei cu care m-au înzestrat ursitoarele la naştere. Pe seama genelor moştenite de la familia mea şi pe seama educaţiei primite care şi-a pus amprenta pe viaţă. Nu mă ridic în „slăvi”, dar am şi depăşit faza falsei modestii, cu care m-am luptat mereu. E un cuţit cu două tăişuri această sensibilitate, o ştiu prea bine, am simţit-o pe pielea mea de prea multe ori. Însă prefer să-i văd doar partea bună, aceea care mă înalţă şi mă întăreşte şi pe mine, şi pe cei din jurul meu. Partea în care mă simt rănită în vulnerabilitate o ignor, pur şi simplu, pentru că, de fapt, nimeni nu mă poate răni fără ca eu să-i permit.
Soţul meu îmi spunea, chiar azi dimineaţă, felicitîndu-mă din nou, că în pofida anilor împliniţi (pe care nu-i menţionez că, la urma urmei, reprezintă doar un număr şi sunt relativi), voi rămâne veşnic o copilă.
Şi aici are perfectă dreptate, în asta mă recunosc mai mult decât în orice.
O copilă fascinată de puterea florilor. De vraja acestui buchet minunat, pe care nu mă mai satur să-l privesc, să-l adulmec, să-i ating petalele cu grijă, înfiorată de admiraţie, să le vorbesc, să le cânt în şoaptă, deşi ştiu că doar plantele cu rădăcini simt şi reacţionează la atingere şi muzică.
Flori minunate, trimise de departe… Nu de la vreun iubit, nu de la vreun admirator. De la o prietenă dragă, de suflet.
Guest post by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
