Stau întinsă în pat şi mă uit tâmp la aceste două palme… Am schimbat hotelul azi, iar camera asta are ceva în plus în ea. Ce? Nu ştiu… Simt doar că este. Şi continui să privesc cele două palme aurii de pe perete. Mintea n-are somn deloc şi e pusă pe joacă.
„Alo, gara?! Unde-mi sunteţi?!”
Sufletul e plecat cu sorcova, iar Inima a bătut astăzi la vreo 6000 de kilometri depărtare, deci tăcerea continuă să umple camera.
„N-am somn, n-am somn, n-am somn, n-am somn! Haideeeeţi, nu vreţi să vorbim un pic?” continuă Coana Minte să-şi scoată co-existentele din minţi!… „Uite, să vă spun ce îi imaginez eu în spatele acestor palme… Vreeeeţi?!”
Sufletul, ca un suflet ce este, revine de prin stele adunat şi se aşează la palavre, liniştit, în albia lui. Mintea nu mai are răbdare şi se foieşte în aşteptarea Inimii prinsă într-un basorelief italienesc zbuciumat. Decide să o smulgă din realitatea ei şi începe precipitându-se…
„Cum zicem, în spatele acestor palme, mi-l imaginez pe Dumnezeu…”
Zbang, în noapte!
Inima îşi întoarce brusc privirea de la mii de kilometri distanţă şi aterizează val-vârtej în poveste! Sufletul simte un gust de acasă în fraza neobişuită a Minţii şi se scutură de câteva cojoace de timp, ascultând cum Mintea îşi continua povestea
„Da, Dumnezeu, aţi auzit bine! Şi mi-l imaginez pe Dumnezeu timid! Pentru că Unu’ ca El tre’ să fie timid, dacă nu se arată în întregime, nu? Şi, ca să vă spun drept, eu mă simt bine cu Dumnezeu timid! Şi ştiţi de ce? Pentru că dacă El este „cuvântul, adevărul şi viaţa”, poate tot, dom’ne! Şi totuşi alege să fie timid şi să nu se arate aşa cum vrem noi, iar asta îmi place la El. Că nu vrea să iasă în faţă, nene, ca mulţi alţii! Şi asta îl face mai „uman”, mai ca d’alde noi, aşa… Şi-n plus, iete ce palme frumoase are!…”
Sufletul şi Inima priveau la Minte ca la dentistul pus pe treabă să-ţi scoată toate măselele. Mintea sigur băuse ceva tare în noaptea asta şi ei, pierduţi prin sferele lor, nu o prinseseră în fapt. Şi, ca să se convingă, Sufletul intră în discuţie…
„Şi… cum fu’ mâncarea de azi?!”
„În sfârşit, bunăăăăăăă, de nu-mi venea să cred! Mi-am făcut provizii şi pentru mâine, în caz că dau chix!” adăugă Mintea chicotind în timp ce Sufletul şi Inima se pun pe un râs copios.
„Acu’, pe bune, eu nu îi înţeleg! Zici că nu mănânci picant DELOC! Şi ghici ce?! Muream de foame şi zic să fiu precaută să îmi comand de la un restaurant libanez specificând de mii de ori să nu adauge niciun condiment picant. Şi vine falafeluuuu’…. Yummyyyy, zic şi mă aşez să muşc. Şi muşc… „zgura mă-tii de nepicant ce eşti!!!” şi mă învineţesc la faţă, în timp ce o avalanşă monstruoasă începe să-mi curgă prin neuroni. Închei epuizată cu un „să le ia dracu de diferenţe culturale” şi mă consolez cu hummusul şi cu o comandă de cartofi prăjiţi. Ave, McDolnald’s!”
Sufletul şi Inima se liniştiseră între timp sub mitraliera de frustrări ale Minţii. Era tot ea şi nu băuse nimic. Ce-o fi căutat Dumnezeu în Minte mai dreveme, nu pricepuseră, dar povestea se aşezase ca o briză frumoasă asupra lor şi se priveau încrezători în ochi…
„Te pomeneşti că Mintea se trezeşte încet-încet la realitate?!” şopeşte Sufletul lovit de tăcere ca de trăsnet.
Doarme! Şşşşşşt!
Citiţi şi
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
