Sunt cineva, cineva a cărei poveste nu poate fi spusă nimănui. Nimănui dintre cei apropiaţi. Lumea, cunoştinţele, apropiaţii te judecă. Ştiu că aşa vor face şi cei care citesc. Nu mă deranjează.
Nu am nici 18, nici 35 de ani, sunt cu soţul meu de 11 ani, căsătoriţi legal, la insistenţele părinţilor, ai mei şi ai lui. Acum doi ani am cunoscut virtual pe cineva. Am început să vorbim zilnic, să ne cunoaştem doar din ce povesteam. Nu ştiam cum arătăm, dar ne-am simţit atraşi unul de altul din primele momente. Am vorbit… mult, ne-am trimis poze, într-un final, iar după 7 luni ne-am întâlnit pentru prima dată. În tot timpul ăsta m-am îndepărtat de toţi apropiaţii, nu mă mai interesa nimic, nu îl vream decât pe el. M-am izolat, m-am închis pentru toţi, nu mai vorbeam cu nimeni, doar El ştia ce e în sufletul meu, doar lui îi spuneam ce mă doare, ce vreau, ce simt. Nu mai respiram decât pentru el. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată o… dorinţă nebună pentru cineva, o pasiune nebună, distrugătoare, care ştii că îţi face rău şi, totuşi, nu poţi renunţa… nu vrei. A durat doi ani, timp în care l-am iubit fără să mă gândesc la ce va urma. Şi m-a iubit. Îl cunosc mai bine ca oricine. M-a lăsat să mă apropii de el, să îl iubesc. M-a învăţat să iubesc, să mă descopăr, să nu am limite, să trăiesc clipele la maxim, să fiu aşa cum sunt acum.
Apoi… a pierdut pe cineva drag, iar eu nu am putut fi alături de el. Doar vorbind nu a mai fost suficient, avea nevoie de mine lângă el şi… nu am fost. Atunci s-a terminat. Am continuat să vorbim, mai mult ne certam, am plâns împreună, am încercat să continuăm ce aveam… nu a mai fost ca la început. A început să se vadă cu altele. Noi nu ne-am mai văzut, însă mai vorbeam, ne mai spuneam lucruri, dar mult mai puţin ca la început. Le păstram pentru noi înşine.
După 6 luni ne-am întâlnit. Aceeaşi pasiune, aceeaşi dorinţă, deşi totul era schimbat. Suntem dependenţi, într-un fel, de noi. Nu mă simt vinovată, nu stau să vă explic relaţia cu soţul, viaţa mea… Regret doar faptul că am iubit prea mult. Mi-am promis că nu voi mai simţi niciodată ce simt acum. El a fost amantul meu, iubitul meu, prietenul meu, a fost tot ce mi-am dorit. Când ne-am revăzut, ne-am ţinut în braţe, strâns, am încercat să vorbim, dar nu mai eram aşa de deschişi unul cu celălalt. Dar sentimentul ăla, când ne ţinem în braţe, când ne privim… mă omoară.
În sufletul meu îl voi iubi mereu. Ştiu că ne vom vedea din nou. Cândva. Trăiesc o viaţă pe care nu o vreau, trăiesc cu cineva pe care nu îl iubesc, au trecut anii şi nu am făcut nimic din ce mi-am dorit. Şi am atâtea regrete… Am greşit, am acceptat tot, am greşit cu El, am o viaţă plină de greşeli şi nu sunt nici măcar la jumătatea ei…
Mă simt puţin uşurată că am putut vorbi despre asta, că a citit cineva, că ştie cineva ce e în sufletul meu, chiar dacă nu mă cunoaşte…
Mesajul unei cititoare care a dorit să rămână anonimă
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
