Cum aş putea să-i mulţumesc singurului bărbat din viaţa mea pe care l-am iubit? Mă uit în urmă şi, deşi probabil că mai am câţiva ani de trăit, bilanţul vieţii mele îmi indică o singură iubire. Atât. Una care a ars prea repede, prea demult. Una care, în acelaşi timp, mi-a adus fericire în stare pură şi m-a târât cu sine prin ultimele cotloane ale iadului. L-am iubit, l-am urât, am fugit cu el şi apoi de el. Şi deşi sunt peste 40 de ani de când drumurile noastre s-au separat şi de când l-am văzut pentru ultima dată, i-am păstrat, fără să vreau, un templu viu în suflet.
Cum să-i mulţumesc singurului bărbat care m-a învaţat să iubesc fără să fac troc din iubirea mea, să sufăr fără să fac caz din suferinţa mea şi să-mi port dorul fără să-l terfelesc prin ochii tuturor? Nu ştiu dacă el m-a învăţat toate astea sau le-am învăţat singură, alături de el. Ştiu, însă că m-am simţit onorată să-i fiu în preajmă, să-i primesc cuvintele şi declaraţiile puţine, să-l admir şi să-l iert de fiecare dată. M-am întrebat de-a lungul anilor cum de l-am iubit doar pe cel care m-a rănit cel mai mult? Cel de la care am îndurat cele mai mari umilinţe? Mă suspectez de a fi suferit de sindromul Stockholm, dar asta, cu siguranţă ar anula tot. Mi-ar anula iubirea şi pe mine, ca femeie…
Au trecut anii şi totuşi suferinţa de a ne fi despărţit a întrecut-o pe cea pe care mi-a provocat-o el. Am ştiut din prima clipă că nu vom fi un cuplu decât temporar şi, cu câteva zile înainte de a ne despărţi definitiv, am încercat să-l iubesc, să-l iubesc, să-l iubesc până la epuizare, astfel încât să-mi ajungă o viaţă întreagă. Căci alături de el nu ar fi fost viaţă – probabil că aş fi sfârşit otrăvită de calmantele pe care deja începusem să le iau – dar nici fără el nu a mai fost.
Mă uit în urmă şi tot ceea ce a urmat a fost doar pentru că, neputând să am ceea ce m-ar fi împlinit, deja nu mai conta. Am sperat în primii douăzeci de ani după ce ne-am despărţit că voi putea lăsa să moară încet acele sentimente şi că aceea nu va fi fost decât o etapă pe care o voi uita, fără mai mare importanţă decât orice altă poveste scurtă şi nefericită… dar nu a fost deloc aşa. De aceea, în ultimii douăzeci, în loc să neg fără folos, am început să accept evidenţa. Ăsta îmi va fi fost destinul din care (încă) nu ştiu dacă am învăţat ceva, însă acea iubire nu numai că face parte din ceea ce sunt, dar, de fapt, este mai importantă decât tot ce va fi urmat. Şi am ales s-o celebrez aşa, în taină şi-n tăcere.
Cum aş putea să-i mulţumesc singurului bărbat din viaţa mea pe care l-am iubit şi căruia, poate, i-am greşit şi eu, la rândul meu, dar niciodată nu am apucat să i-o spun? Acum aş fi fost împăcată cu mine, cu viaţa mea şi cu această iubire, unică şi inutilă… însă nu o mai pot face. Am aflat, deloc întâmplător, că azi a plecat definitiv dintre noi.
Cum aş mai putea să-i mulţumesc…
Guest post by Sara
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
