Unele dintre versurile trupei „Paraziții” care îmi plac cel mai mult sunt:
„Statul vrea să știe dacă ești învelit bine
Când dormi în parc, cu trei geci pe tine.”
Cam din aceeași extracție a grijii de om și de cetățean, la nivel de autoînvelire în parc, îmi pare și actuala lege contra fumatului, o lege care ne trimite pe noi, pe fumători, să înjurăm guvernul strict în locuri fără acoperiș (sau, prin excepție, în cele cu acoperiș și doar un singur perete).
Și nici măcar în toate locurile fără acoperiș; de exemplu, fumatul rămâne interzis pe anumite plaje, în curtea spitalului, în balcoanele clădirilor de birouri, pe stadion, în stațiile de autobuz sau chiar în autovehicolul propriu, dacă ești însoțit de copil minor.
Seriously? Și ăla mic unde poate să mai învețe meșteșugul?
Amenzile nu sunt mari, doar un pic peste salariul zilnic al românului, desigur, dacă nu este parlamentar.
Înțeleg de ce a fost necesară această lege.
În primul rând, era nepermis ca la noi, în colonii, să se fumeze, pe când la stăpânii noștri, nu.
La urma urmei, maimuțoii noștri ar vota și legea interdicției pișatului din picioare, normele europene de utilizare a hârtiei igienice și directivele comunitare privind bășirea, dacă li s-ar trasa asta de la Comisia Europeană, NATO, Pentagon sau Asociația Interplanetară a Ideilor Crețe.
Nu este ca și cum macacii din legislativ ar simți că, de fapt, ar trebui să se consulte mai întâi cu noi, ăia câteva milioane afectați de lege.
În al doilea rând, este mai ușor să îți exprimi grija față de cetățean interzicând și amendând, decât construind și gândind metode mai eficiente de a-ți atinge scopul. Se pot modifica, de exemplu, contribuțiile la sistemele de asigurări și de sănătate, se pot taxa mai mult țigările, dar asta deja necesită legarea în serie și în paralel a prea multe creiere oligoneuronale, cât să nu se supraîncarce rețeaua parlamentară.
Sigur, fumătorii vor fi tot atâția ca și înainte, câtă vreme va mai exista un loc sub soare fără acoperiș.
Nu neg faptul că pentru nefumători este o agresiune să fie expuși, în locuri închise, la fumul de țigară, dar nu văd de ce pentru aceasta era nevoie să exilezi toți fumătorii în stradă și nu în locuri special amenajate, în care nefumătorul să aleagă să nu intre. Pe ideea asta, ar face sens ca nici băutorii să nu mai stea la șprițuri prin baruri, ci strict sub poduri, pentru a evita pofta pe care ar putea-o induce abstinenților, iar cei care mănâncă prăjituri și carne roșie să o facă pe acoperișuri și nu în restaurantele unei lumi mai bune, fără colesterol și diabet.
În al treilea rând, interdicția de a fuma în majoritatea locurilor publice relevante deja exista și era suficient de echilibrată și de funcțională, cât să fie acceptată de toată lumea, mai puțin de un număr de puritani scârboși și iritați oricum de alegerile celor din jur. Nu se fuma la film, la cumpărături, în spital, la serviciu și, în general, în niciun alt loc public în afara crâșmelor și a barurilor care permiteau și încurajau asta (și care aveau cu toatele un element comun – respectiv, nu obligau pe niciun nefumător să intre). De unde o fi apărut nevoia de schimbare a acestei rânduieli preexistente?
În ultimul rând, stau să mă gândesc dacă această lege și această măsură semnifică faptul că absolut toate celelalte legi și măsuri necesare acestei țări au fost deja luate și, în ordinea, buna rânduială și beatitudinea creată, mai trebuia rezolvat acest ultim aspect.
Ceea ce este discutabil, fie și pentru că eu, personal, știu destui oameni care fumează, printre altele, pentru că în lipsa țigării ar deveni atât de agitați și de enervați, că le-ar veni să o ia cu mic, cu mare spre Palatul Parlamentului, să le dea la toți cu narghileaua în moalele capului.
Ca medic, admit că fumatul este un obicei rău care trebuie combătut. Dacă, de exemplu, tatăl meu nu l-ar fi combătut, acum 40 de ani, cu atâta fermitate, probabil că eu nu aș mai fi fost astăzi fumător.
Ca fumător nu pot decât să mă simt indignat de faptul că actuala orânduire maimuțenească românească nu îmi mai permite nici măcar să îmi fac rău, de parcă asta ar fi strict dreptul și prerogativa ei.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
