Ce să fac, doamnă, dacă am crescut cu scrumiera din odaie, uitată într-un colţ pe canapea. De fiecare dată, după o partidă de amor, aveam şi eu obiceiul acela de om mare, să fumez o ţigaretă şi să-mi potolesc viteza sângelui ce galopa prin mine. Era un fel de revenire la normalitate, foloseam plăcuţe de frână fine, doamnă, fumam Carpaţi şi mai apoi fugeam la fabrică, intram în schimbul trei. Lucram de noapte, lucram intens. Nu m-am gândit niciodată că, în timp ce eu lucram, tu continuai să-ţi ambalezi motorul cu Cornel, prietenul meu de o viaţă şi vecinul nostru de apartament ce se aciuase în căminul nostru conjugal fără să vreau, dar evident, cu acceptul meu. Mi-a fost milă de el, l-au dat afară din ultima chirie pe motiv că soţul doamnei respective era foarte gelos. Ne amuzam teribil când povestea cât de tembel era fostul locator, dar şi cum se distra, nevinovat, împreună cu soţia respectivului care, susţinea el, cu toată tăria, era hâtră şi urâtă. Stăteam liniştit, doamnă, nici tu nu erai mai frumoasă, dar pentu mine erai tot. Găsisem în tine şi echilibru, şi pace, vedeam în tine acea frumuseţe interioară de care-mi vorbiseră părinţii şi mă bucuram când auzeam la alţii cum că frumuseţea este trecătoare, dar cu proasta rămâi în casă.
Atunci când m-au anunţat că s-a restructurat postul meu, atunci, pe la orele două din noapte, am înghiţit cu greu vestea şi de abia aşteptam să ajung acasă. Credeam că voi găsi lângă tine puterea să merg mai departe şi mă consolam că venise momentul din care noaptea să fie doar a noastră. Am intrat ca un hoţ în casă, pe furiş, nu doream să te trezesc, voiam să-ţi fac o surpriză, în definitiv, să mă strecor în pat, lângă tine şi să te ţin strâns în braţe.
Acela a fost momentul în care am realizat că… amândoi sforăiţi… sforăiaţi împreună. Am închis uşa la fel de încet, nu am trântit-o, pentru că, în acele momente, chiar nu doream să te mai trezeşti vreodată… Aşa am simţit şi cred că purtarea mea a fost una normală. Am găsit în bucătărie, printre vasele nespălate, o ultima gură de cafea ce zăcea în ibricul ce fusese al nostru. Am găsit şi pix, şi hârtie şi am încropit despărţirea noastră. Am plecat cu foaia pe care aşternusem motivul, nu credeam că meritai să cunoşti ultima mea problemă. Strada pe care păşeam avea felinarele stinse, în liniştea nopţii auzeam ecoul sforăitului vostru. Îmi imaginăm cum dimineaţa, după un duş, te primeneai şi mă aşteptai ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Cuvintele aruncate pe acea hârtie îmi dădeau puterea să merg mai departe.
Acum după zece ani, hârtia mototolită încă mai zace în sufletul meu. Voi aveţi azi copii, trăiţi împreună de atunci. Prietenia mea cu Cornel a luat sfârşit în acea noapte. Pe tine, în schimb, nu am vrut să te uit, am aşteptat liniştit până ce el şi-a găsit o slujbă de noapte. Tu înţelegi cel mai bine, tu ştii că şi noi sforăim împreună. Răzbunarea este arma prostului, dar sforăitul ăsta împreună dă continuitate și farmec vieţii…
Guest post by Note Politicoase
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
