Cei de la redacția revistei pentru care scriu articole de peste opt ani, m-au trimis la ea dezvăluindu-mi numai două aspecte: fostă aviatoare și dorește să-i scrie cineva biografia. Faptul că cei de la revistă m-au recomandat pe mine editurii cu care colaborează pe astfel de proiecte este o provocare căreia îmi doresc aprig să-i fac față, dincolo de onoarea desăvârșită ce mă copleșește! Așteptam șansa aceasta de peste doisprezece ani, dacă adaug cei patru de studii, fiindcă de pe atunci începusem a visa la a scrie cărți… deci va fi un succes! Trebuie!
Am găsit-o așteptându-mă cu două cești pe măsuța joasă din mijlocul living-ului plin de fotografii color, dar și mai multe alb-negru; ceștile, din porțelan englezesc, frumos pictate, se aflau așezate pe farfurioare la fel de jucăușe precum ochii ei suavi. Și calzi…
S-a ridicat, sprintenă, să-mi toarne ceaiul de mentă aburind și să-l îndulcească cu câte două lingurițe de miere, în timp ce-și aranja discret eșarfa roșie, legată într-un nod simplu, larg, împrejurul gâtului. Nici nu am îndrăznit să o întrerup din ritualul pe care îl desfășura cu așa voioșie. Și bucurie! Preț de două minute, i-am admirat părul, deși alb în totalitate, îl purta strâns într-un coc lejer la ceafă, iar buzele-i, deși foarte încrețite de riduri, se curbau rujate-n roșu aprins. Taiorul pe care-l purta, dintr-un material de bună calitate, deschis la culoare, încă îi cădea bine pe talia care cândva fusese, fără urmă de îndoială, printre măsurile acelea din revistele de modă. La anii ei, căci în mod firesc și evident, era cel puțin de-o vârstă cu bunică-mea de la Galați, jenașii mi s-au părut cam îndrăzneți și tinerești, însă croiala lor i se potrivea… mănușă! Nemarezistând, i-am spus pe șleau:
– Înainte de a vă mulțumi pentru ceai, trebuie să vă spun că… arătați fermecător! Ce vârstă aveți?
– Am început interviul? – mă-ntreabă zâmbind senină.
– Putem sări în carte peste acest detaliu, însă curiozitatea m-a făcut să…
– 67 voi împlini la sfârșitul acestui an.
– Mulți înainte! Și toți sănătoși să-i aveți!
– Nu știu dacă prefer să mi te adresezi la persoana a doua plural… – râse elegant, lăsând la vedere o dantură încă plăcută.
– Mie îmi puteți spune Sara. Sunt redactor șef la revista…
– Și colaborezi cu editura Libris, știu păpușă… poți trece la întrebări, fiindcă s-ar putea să nu săvârșim astăzi.
Îmi zâmbi iarăși în timp ce-mi întinse un platou plin de kiwi, gata curățat și feliat, bucăți de mango și îndeajuns de multe smochine. Am priceput imediat ce mâncase toată viața ei femeia din fața mea, de arăta incredibil la vârsta pe care tocmai mi-o dezvăluise (ca pe-un secret păstrat în taină, o viață)! Era senzațional de frumoasă… și angelică! Aș fi jurat că-i ireală…
– Așa a arătat micul dejun toată viața dumneavoastră?
– Numai în diminețile în care m-am aflat acasă. Acum treci și tu, Saro, la întrebări mai serioase? – replică ea, râzând discret.
– Unde v-ați petrecut diminețile în care nu erați acasă?
– Zburând. Sau la unul dintre bărbații mei.
– Ați avut mai mulți?
– În gânduri, da.
– Și-n fapte?
– În suflet însă, numai doi…
– Dintre cei doi, a fost vreunul aviator? – simțindu-i apăsarea și vrând să-ndrept discuția către un subiect mai agreabil.
– Din fericire, nu.
– Câți ani ați zburat?
– Vreo treizeci. Însă cartea nu mi-o doresc despre zbor…
– Am înțeles. Mi-ați putea spune pe care l-ați iubit mai mult? – revin, văzând că n-am scăpare.
– Nu am reușit să îmi dau seama vreodată…
– Dar dintre ei, care v-a iubit mai tare?
– De spus, au îndrăznit, rareori, amândoi. Din punctul acesta de vedere au semănat, au fost zgârciți cu „teiubesc-urile” – zise ea schițând un zâmbet, însă cel ce nu m-a avut, cred că m-a purtat mai aprig în piept…
– Însă cu unul dintre ei aveți copii…
– Dintre cei doi, el a fost cel responsabil, el a fost sufletul pe care m-am putut baza în permanență, el a reprezentat omul cel nevicios, ce m-a înțeles în orice situație dificilă a vieții; el m-a completat, nu mi-a semănat – și nu știu nici până azi dacă acesta a fost un plus or ba; tatăl fiilor mei a fost bărbatul cel bun, de luat acasă și făcut familie cu el… Și da, așa este, avem doi fii… – îmi răspunse ea, îndreptându-și privirea către tabloul cel mai mare din cameră și îndrumându-mă, parcă, să o urmăresc.
– Amândoi sunt foarte frumoși, precum al lor tată! – adaugă ea cu dulceață în glas, sorbindu-și fiii îmbrățișând-o în fotografia de la ziua ei, în care ea suflă-n lumânările al căror număr nu-l pot afla la o primă privire.
– Iar celălalt?
– Cel de-al doilea a fost, de fapt, cel dintâi… L-am cunoscut înaintea soțului meu și m-a cucerit cu dezordinea din viața lui, cu nebunia și pasiunea ce l-au dominat și purtat peste deceniile acestea toate! El s-a situat exact la polul opus, fiind întotdeauna pus pe joacă și aproape niciodată serios, mereu șotios și glumeț, dar niciodată cu gânduri responsabile… lângă el viața ar fi fost precum un carusel, iar eu riscam suficient deja, prin prisma job-ului.
Doamne, cât o admir… Femeia aceasta și când povestește despre iubirea ei neîmplinită, neconcretizată, o face zâmbind! – îmi spun în gând.
– V-ați fi dorit ca bărbatul numărul doi, să fi fost mai… temperat? Mai serios??
– Mi-aș fi dorit să fi fost mai puțin vicios. Atunci. Și mi-aș mai fi dorit să fi învățat să devină bărbatul unei singure femei… dar nu a fost atât de curajos!
Îi zăream cristale sărate-n ochi, dar continuă:
– Și, mai important decât toate acestea, uneori, mi-aș fi dorit să fi aflat că al său copil a fost adus pe lume, pe-un zbor de-al meu, de mâinile-mi acestea două… Uneori. – repetă ea apăsat.
Acela a fost momentul în care două șiroaie de lacrimi au început să i se prelingă pe chipu-i alb și ridat… Neștiind dacă să o întrerup sau să tac, i-am întins mâna dreaptă și i-am lăsat-o să mi-o strângă… Foarte delicată, așa cum mi-o creionasem deja…
– Este complicat să îți bată inima în două trupuri, fetițo… I-am zâmbit soției sale ca unei pasagere oarecare, am îndrumat-o cum să-și controleze respirația și contracțiile, am ținut-o strâns de mâini, chiar și atunci când nu mi-a cerut-o, am șters-o cu cârpe umezite cu apă rece, i-am vorbit calm despre copilul lor ce va fi venit, despre bucuria pe care i-o va fi oferit soțului la darea veștii… și, în cele din urmă, i l-am întâmpinat pe Radu… așa îl cheamă pe fiul său, pilot acum.
– Și lui de ce nu i-ați spus niciodată??? – o întreb de-a dreptul șocată de ce mi-e dat să aud urechilor.
– La ce bun, Sara?!? Unele povești de iubire sunt mai frumoase când rămân netrăite…
Pe Ștefania o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Delon a fost bisexual. Romy Schneider ar fi știut.” O biografie de scandal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
