Anul acesta schimba prefixul, aproape că uitase, însă fusese nevoită să completeze niște documente în care trebuia să menționeze numele, starea civilă, anul nașterii. Dora Ivan, văduvă, 19… Așa conștientizase că, peste două zile, împlinea 60 de ani. Chiar și la această vârstă, oamenii spuneau despre ea că este o femeie frumoasă: era înaltă și slabă, ca o balerină din alt veac, avea părul cărunt, chipul brăzdat de riduri, mâinile gârbovite, dar nu trupul îi trăda bătrânețea, ci privirea. Era dureros de tristă. Nu era bătrână, devenise bătrână, atunci când conștientizase că va fi singură. Tot restul vieții ei. Nu avea cui să spună bună dimineața, nu-i spunea nimeni noapte bună. Era singură la 60 de ani. Nu era nici prima, nici ultima, și totuși…
Odinioară, în prejma unei aniversări, în casa ei era forfotă, permanent răsunau glasuri zglobii de copiii, pentru că întotdeauna își invita prietenii din copilărie, care veneau de fiecare dată însoțiți de copiii lor ce de-abia așteptau să se revadă cu cei doi copii ai ei. Veneau, cu mic, cu mare, din satul natal, un sat din Câmpia Dunării și depănau, cu nostalgie, amintiri din timpuri de demult. „Ce e aici, șezătoare?”, își întreba ea invitații, pe un ton glumeț. Acum, satul natal nu mai există pe hartă, doar în amintirea ei. În urmă cu câțiva ani aflase că decedaseră și ultimii doi bătrâni care nu voiseră să plece de acolo, deși nu aveau condiții pentru un trai decent. „Aci ne-am născut, aci murim!”. Spuneau, cu lacrimi în ochi, că nu vor să fie o povară pentru copii… Ceilalți locuitori, printre care și prietenii ei de-o viață, plecaseră să muncească „prin străini”, cum zicea ea, adică peste hotare. Când și când, mai vorbea cu ei la telefon, însă convorbirile erau din ce în ce mai scurte. Ce să mai discuți cu un om pe care nu l-ai mai văzut de atâta amar de vreme? Da, câtă dreptate avea bunica ei: „Maică, ochii care nu se văd se uită!”
Acum era liniște în casă, prea liniște. Rareori, auzea, ca un ecou, tic-tacul orologiului care măsura neobosit trecerea timpului. Cu prilejul aniversării vârstei de 50 de ani, primise nu unul, ci două ceasuri moderne, însă le ținea prin cine știe ce sertare, uitate și prăfuite. Nu voise să renunțe la orologiul pe care îl moștenise de la părinții ei și care-i amintea de copilăria fericită.
Nu acesta era scenariul bătrâneții ei, nu așa se imagina ea la vârsta de 60 de ani, ci înconjurată de copii și nepoți. Solitudinea nu fusese vreodată o variantă posibilă, deși era văduvă de câțiva ani buni. Nu când ai doi copii, nu când îți faci planuri că îi vei ajuta să-și crească propriii copii. La vârsta de 60 de ani se imagina o bunică activă, care se va juca în nisip – cot la cot cu nepoții – construind castele ca în basme, care-i va învăța, cu răbdare, cântece și poezii, care… realiza acum că totul fusese doar o iluzie. Categoric, varianta solitudinii nu intrase niciodată în calcul.
În casă domnea o aromă de cafea proaspăt măcinată și levănțică. Dora era o sclavă a tabieturilor: deși acum găsea cafea de calitate cu ușurință, măcina în fiecare dimineață boabele negre de cafea, pe care le lua de peste 20 de ani din același loc. Apoi, își făcea cafeaua în același ibric roșu pe care îl cumpărase în primul an de căsătorie, ibiric ce avea acum smațul sărit pe alocuri, însă pe ea nu o interesa, sanătatea nu o mai preocupa de mult. Uneori, se imagina singură pe un pat de spital, însă alunga repede acest gând care-i făcea rău. Nu de durere se temea, ci de singurătate.
După dușul matinal, luă mecanic un halat curat din șifonierul de nuc pe care îl primise ca zestre de la părinții săi, iar apoi își petrecu dimineața lângă radio, îngrijindu-și florile, ca de obicei. De data aceasta nu mai era atentă la știri, nu o mai interesa nimic, doar drama ei. Era o dramă că este singură? „Sunt atâția oameni care au probleme mult mai mari, eu sunt doar singură”, se îmbărbăta ea, dar lacrimile, care-i curgeau în șiroaie, îi trădau adevărata stare sufletească… Oricum, auzise în ultimul timp atâtea știri care o deprimau, încât, la un moment dat, se gândise să renunțe și la radio, precum făcuse cu televizorul. Doar florile o mai interesau. Avea balconul invadat de flori și le îngrijea cu atâta meticulozitate, cu atâta delicatețe, precum își îngrijise odinioară copiii.
Deodată, liniștea fu întreruptă de țârâitul strident al telefonului. Nu o mai sunase nimeni de prea mult timp, așa că tresări zdravăn, încât un ghivechi cu violete de parma, pe care îl avea în mână în momentul respectiv, îi căzu pe gresie, făcându-se țăndări. Pentru o clipă, ezită, oscilând între cioburile ghiveciului de porțelan și telefonul care suna fără întrerupere în sufragerie. Apoi, realiză că, dacă nu se grăbește, cel care o suna la ora aceasta matinală va crede că nu este acasă. Nu avea un telefon care să afișeze numărul sau numele celui care sună, așa că, inițial, crezu că este fiica ei care, probabil, își amintea că peste două zile va fi ziua ei și urma să-i facă o supriză, anunțând-o că o va vizita. Cu inima strânsă de emoție, alergă spre telefon, însă până să ajungă ea, acesta se întrepupsese.
Băiatul ei? El nu avea niciodată timp, nici pentru ea, nici pentru familia lui. Cariera era singura lui prioritate. Așa că sigur nu era el. Nu astăzi.
Fiica ei se căsătorise cu un francez și, de peste zece ani, locuia într-o regiune rurală din Franța. Deși crescuse la oraș, se adaptase destul de repede cu viața de la țară, iar acum era inginer horticol în satul în care locuia împreună cu soțul ei și cu cei doi copii ai lor. Pasiunea pentru flori o moștenise de la mama ei, însă, spre deosebire de aceasta, Ana, fiica ei, avea și studii de specialitate. După divorțul de primul soț, Ana se recăsătorise cu Marcel, un bărbat pe care îl cunoscuse prin intermediul unei rețele de socializare. În momentul în care Ana o anunțase că intenționa să se mute în Franța, suferise un șoc. Da, își dorea să o vadă fericită, să o vadă zâmbind din nou, mai ales după divorțul de primul soț. Da, o aștepta o soartă mai bună acolo, dar… Nu voia să conceapă că nu-și va mai vedea fiica, decât în preajma sărbătorilor, așa cum îi auzise ea pe cei care aveau copiii plecați peste hotare. Trecuseră de atunci mai mulți ani, însă fiica nu revenise în țară, nici măcar în pragul sărbătorilor. „Are și ea greutăți… în grija cui să-și lase copiii? Sunt prea mici ca să călătorescă”, tot ea o scuza uneori. Și totuși, de data aceasta își dori din tot sufletul să fie ea, să-i audă vocea, să-i spună ce năzbâtii mai fac nepoții pe care nu-i văzuse decât în fotografii, să-i ghicească zâmbetul ce-i însoțea urarea de „La mulți ani!”. Dorea să o audă zicându-i iar mami. Niciodată nu se sătura.
Inima îi bătea plină de neliniște și nerăbdare. Se chirci în fotoliul din sufragerie, cu telefonul în brațe, și așteptă, emoționată, să sune iar. Dacă nu astăzi, poate mâine… Îi era atât de dor de copiii ei!
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
