„O sărută și i se păru că acesta fusese singurul moment spontan din viața lui, deși nu era nici pe departe așa.
– Trebuia să fi făcut asta, acum mulți ani; cred că ai avut ocazia de atâtea ori, Nicolas…
El o privi încurcat; i se păru că a făcut o gafă; ea continuă pe un ton neutru.
– Tu m-ai iubit? Nicio clipă n-am avut certitudinea c-ai fi făcut-o.
– Da; mai grav e că, la mine, nici obiceiurile bune nu se pierd prea ușor, Eva.
– Ești același actor impecabil; incredibil…
– Ești o fraieră.
– Ești un adult impertinent.
– Ești ceea ce-mi doresc.
– Ești un pic cam necioplit și nepriceput în a obține ceea ce-ți dorești.
– Ești mai îndrăzneață, totuși mai elegantă.
– Ești încă îndrăgostit de mine, după atâția ani…
– Ești o femeie foarte frumoasă, față-verso.
– Ești beat.
– Ești o prietenă de pahar nemaipomenită.
– Ești nebun!…
– Ești aici.
– Ești răutăcios.
– Ești departe de adevăr.
– Ești insistent.
– Ești prea aproape de mine.
– Ești departe de mine.
– Ești al dracu’ rău, ca de obicei.
– Ești enervant, ca de obicei.
– Ești mișto și când n-ai replicile la tine.
– Ești prea copil.
– Ești imposibil de ignorat.
– Ești imposibil.
– Ești de luat în brațe, ca să nu zic „de luat pe sus…”
– Ești cam tot ce nu credeam că vei fi.
– Ești aproape tot ce speram că vei fi.
– Ești tot un zâmbet!
– Ești tot.”
Când se trezi, în dimineața aceea, se așeză din nou la birou, după mult timp, în fața unui laptop negru. O visase pe Eva, ca să vezi cum e uneori…; toată ziua avea sa scrie la un nou roman – Mefistofelic – și se gândi că e timpul să schimbe cam tot ce mai era de schimbat în viața lui de până atunci; încă nu știa exact cum avea s-o facă, dar era hotărât să o caute pe ea; s-ar fi bucurat enorm dacă ar fi putut să o întâlnească din nou, după atâţia ani.
Ȋși spunea că un bărbat o va căuta întotdeauna o dată și încă o dată, de milioane de ori, dacă trebuie, pe femeia pe care o vrea; dacă nu o face, n-a vrut-o cu adevărat niciodată; dacă o face, e pentru că „Cel mai iubit dintre pământeni” n-a fost vreodată un titlu de roman, ci răsuflarea lui Dumnezeu, pe vreme cu negură insidioasă.
Avea totul de câștigat, rămăsese om, Dumnezeu exista și, deși îl omorâseră fiecare în chinuri odioase, de prea multe ori, El îi iubea pe amândoi, căci erau atât de diferiți, de imperfecți, de efemeri și de orgolioși. Eva era fior, era aer. Nicolas era har, era apă. Erau liniștea și furtuna, inexplicabilul și neașteptatul, erau atingere incontrolabilă. Și cine-ar fi îndrăznit vreodată, cunoscându-i, să mai întrebe „bă, până la urmă, ce e, mă, iubirea?”
Dar Nicolas nu o căută prea curând pe Eva; îi mai transmitea câteodată gânduri scurte prin intermediul lui Boris, fiul lor, care râdea de ei, mai ales de el, pentru că se vedea din fiecare gest că o iubea pe ea, cu o intensitate insuportabilă pentru un om normal la cap.
– Tată, tu și mama, voi doi sunteți neoameni; altfel, nu-mi explic nici acum, cum ați putut să alegeți să vă legați la ochi și să aruncați cuțite unul spre celălalt, ca la circ, fără să vă pese vreo secundă de ce-o să se-aleagă de voi.
– Neoameni? Greșești. Nebuni, orgolioși, imaturi, nehotărâţi, dar neoameni n-am fost nici în scurtele clipe când am fost monștri unul pentru celălalt; mai gândește-te și nu cumva să-i spui ei cuvântul ăla, pentru că nu vei mai fi în stare s-o privești în ochi după ce-ai s-o faci.
– O iubești; mi se pare foarte tare, să știi; așa a fost mereu, pentru tine?
– Da; aşa se pare. Am iubit-o când nu se iubea nici ea, când nimeni n-ar fi putut s-o iubească, poate doar Dumnezeu; c-am fost al dracu’ de neinspirat pe parcurs, asta-i altceva, dar eu nu știu cuvinte care să spună altora ce înseamna ea pentru mine; ar trebui să le inventez eu şi nu vreau.
Pe Boris îl amuzau și îl întristau ai lui; încă vedea la ei inimile flămânde, nărăvașe, ascunse în carnea unor oameni ce nu mai erau tineri de mult, dar care rămăseseră la fel de pasionali. Sigur că nu îi spusese Evei partea cu „neoameni”, cu ea avea un soi de timiditate dar și de grijă, pe care știa bine de unde le moștenise; îi mai scăpau uneori mici jocuri de cuvinte, insinuări sau întrebări subtile care-i vizau pe ea și pe Nicolas; la acelea, ea se străduia zadarnic să-și ascundă zâmbetele, ridicând ușor bărbia, ca pe vremea când avea 25 de ani și pielea perfectă de pe gâtu-i prelung, nu lua niciodată prizonieri. O întreba, din când în când, „de ce nu îl suni, mamă? El nu uită niciodată să îți spună câte ceva, tu abia dacă îi răspunzi; de ce nu îl suni, de ce nu vă vedeți?”
– Îți depășești ușor aria competențelor, domnule, replica ea, încercând sa nu pară afectată.
– Te rog să mă ierți, dar eu cred că nu e în regulă ce faceți voi doi; și știți bine, amândoi, că nu e în regulă, că nu sunteți nemuritori, că…
– Că ce, copile, că ne trăim anii ăștia departe unul de altul? Aproape mereu a fost la fel, să știi; noi niciodată n-am fost împreună ca toate cuplurile obișnuite pe care le știi tu; dar tot timpul în care nu am fost fizic unul lângă altul, tot timpul cât am fost fiecare cu alţi oameni, ştiu că eu am fost a lui și că el a fost al meu; câți oameni crezi că pot spune același lucru, fără să se mintă pe ei?
– Mi se pare o nebunie; nu știu dacă a folosit aceleași cuvinte, dar cred că și el a spus cam la fel.
– Vezi?!
– Simt că ceva îmi scapă, când vine vorba de voi doi.
– Așa și e; și eu aș fi confuză, în locul tău… Ale noastre sunt doar ale noastre; dacă ai noroc, Boris, vei înțelege despre ce vorbesc eu acum, când ai să iubești pe cineva; ai să vezi tu atunci.
– Mamă, să nu te superi, dar nu cred că aș vrea o relație care să semene cu a voastră; sunt sigur că-nțelegi de ce o spun.
– Boris, eu nu am fost și nu sunt o femeie cu care să fie ușor, cu mine nu va fi niciodată simplu; și te sfătuiesc să eviți genul ăsta de domnișoare, cu care lucrurile vin lejer; asta, dacă vrei ceva autentic, nu spoiala întreținută cu favoruri reciproce; tatăl tău nu a fost ceea ce eu numesc un tip de succes, nici măcar un bărbat cu trecere la femei; nu-i neapărat un lucru prea bun, un bărbat cu prea puține calități e greu de iubit. Norocul lui a fost întotdeauna că acelea pe care le are sunt puse în valoare atât de plăcut. Ghinionul meu e că eu n-am putut să fiu alături de un astfel de om, eu am vrut mereu şi mereu altceva; poate că m-am văzut prea mult pe mine cu cineva care va cuceri lumea şi prea puţin cu acela care povesteşte cum a fost cucerită lumea.
– Bine, dar acum, de ce nu puteți sta, totuși, faţă în față? Se vede din avion că țineți unul la altul, sau ai de gând să negi lucrul ăsta? Ce e cu voi, ce nu vă puteți ierta unul altuia?
– Nu-i vorba de asta, Boris, crede-mă!
– Atunci despre ce e vorba, mamă? Ce e?
– De ce insiști, știi că nu-mi place.
– Habar n-am, cred că m-ar face foarte fericit să vă văd cumva împreună din nou.
– Credeam că genul ăsta de șantaj nu mai e la modă, de la o anumită vârstă, răspunse ea râzând.
– E vorba despre mine, așa-i? E despre venirea mea pe lume; despre ce s-a petrecut atunci între voi.
– Nu-nțeleg, despre ce vorbești? Ce legătură are cu tine, întrebă speriată.
– De ce te prefaci că nu știi ce te întreb?
– Pentru că nu pricep…, îi răspunse, cu un glas îngrozit.
– Mamă, te rog, tu nu erai pregătită să ai un copil atunci și cu atât mai puțin cu tata, e atât de greu să o recunoști?
– Ah, asta era… Poate să fie așa cum zici tu, dar nu are nicio legătură cu felul cum au evoluat lucrurile între mine și Nicolas.
– Bine, să fie cum spui tu…
– Boris, te rog frumos, nu-mi fac bine discuțiile astea, tu știi bine; și mai știi și că nu ajută la nimic, mă cunoști. Lasă lucrurile să curgă libere, așa e viața, copile.
Veni către el și îl pupă oarecum în fugă, îi zâmbi scurt, apoi îl întrebă dacă nu vrea ceva dulce; știa că asta e punctul lui slab și că poate îi va lua gândul de la discuția dinainte.
– Surprinde-mă!…
– Vai, tu!… Bine, încerc; hai, vezi tu cine e, se aude cineva bătând în ușa…
– Mamă, nu știam că ai pretendenți, e un tip cu un snop de trandafiri galbeni…, strigă el râzând.
– Boris, vrei să nu mai fii caraghios? Ce-i mult strică…
– Mamă, știi ce, cred că renunț la ecleru’ ăla; trebuie să plec.
– Ce? Cum? Ai înnebunit, unde te duci? Cum adică renunți? Dădu să iasă după el.
– Tu? Nu-mi vine să cred! Ce-i asta? Ai înnebunit? Voi doi vă bateți joc de mine? Boris, nu e deloc amuzant, să știi…, dar deloc! Și tu, ce te uiți așa, sunt cumva în curu’ gol și nu mi-am dat seama? Ce cauți aici? Dă-mi florile, de ce stai acolo? Sau nu sunt pentru mine?
– Eva, ai puțină ciocolată pe nas, îi spuse zâmbind Nicolas. A, florile, desigur… Se îndrepta către ea, cu pași siguri… Ea aproape că i le smulse din mâini și se întoarse militărește în căutarea unui loc potrivit pentru ele. Ţinea spatele drept…, păşea elegant…, privea mândru, era aceeași… El vedea trecându-i prin față, pe rând, toate castelele medievale ale Europei şi contesele acelor vremuri surâzându-i cu subînţeles. Își scutură capul, neîncrezător, trezit parcă de vocea ei tăioasă.
– Cât tupeu poți să ai!… Nu înțeleg de ce trebuia să te folosești de Boris ca să vii la mine, după atâția ani. De ce acum, Nicolas? La mine, dacă vrei să vii, vino singur, fără copilării din astea. Ce-nseamnă asta, cine mă crezi, atâta poți tu? Atâta mai poți tu? A, să nu uit, mulțumesc pentru flori, sunt foarte frumoase. Acum, te rog să pleci, am treabă.
– Eva, te rog!…
– Nicolas, ieși dracu’ afară. Acum. Sau vrei să-mi lingi tu ciocolata de pe nas?! Nu știu dacă mai suntem destul de tineri pentru asta… Ieși afară. Îți doresc o zi bună.
– Eva…
– Niciodată să nu-l mai trimiţi pe Boris la mine, să vorbească el pentru tine; nu e-n avantajul tău, deloc nu e.
– Habar n-am despre ce vorbești…
– Da, sigur, ți se pare că eu m-am născut ieri, am față de proastă; presupun că nu, că altfel nu te îndrăgosteai de mine. Știi ce s-a întâmplat mai devreme aici? Știi ce discuție a fost? Era cât pe ce să îi spun, dintr-o neînțelegere, că el s-a născut după ceva ce seamănă mai mult cu un viol, decât cu o partida normală de amor. Ți se pare puțin lucru?! După atâta timp, în care credeam că am lăsat de mult în urmă anii ăia şi anumite amintiri.
– Îmi pare rău, Eva; lăsă capul în jos, încurcat.
– Uită-te la mine, fir-ar al dracului, uită-te la mine! Nu știu ce cauți aici azi, dar pentru mine e cam destul pentru o zi; te rog să pleci acum, am să te sun eu. Îi spuse asta, deși știa că nu avea s-o facă vreodată.
– Poate că e un moment nepotrivit; iartă-mă. Se întoarse către ușă și se opri; dădu să iasă, își întoarse privirea să-i mai vadă încă o dată chipul, dar ea nu mai era acolo. Trase ușa după el, se rezemă de perete și se lăsă să alunece încet pe pragul de-afară. Își simțea picioarele îngropate în covoraşul de la intrare, de forţe invizibile. După un sfert de oră, se ridică, își scutură pantalonii cu gesturi încete și plecă spre casă.
Ea stătea în fotoliul ei din fața ferestrei, cu un pahar de vin roșu în mână; îl goli pe îndelete, privind în gol; apoi apucă sticla, îi zgârie eticheta cu unghiile, până o rupse; turnă un ultim pahar, îl privi în lumină și se privi în el; se liniștise. Apoi se ridică şi cu o piruetă bruscă, se răsuci pe călcâie către peretele alb din spatele ei; izbi de el paharul plin, cu toată forța de care era capabilă; vinul roșu, amestecat cu cioburile fine făcură din peretele impecabil un câmp de luptă consumată, la scară mică; privea către micul dezastru creat cu mâna ei aristocrată și șopti, ca pentru ea, privind complice în oglinda uriașă din stânga: „Waterloo, bă, iubi! Pentru că așa e viața!” Apoi zâmbi larg, la gândul că, dacă-ar fi fost acolo, el i-ar fi replicat, fără să clipească: „Austerlitz, bă, iubi! Pentru că inima știe ce să-și amintească!”
Când o sună Boris săptămâna următoare să o întrebe ce mai face, îi spuse, la un moment dat, că a citit „Di”, manuscrisul ultimei cărți a lui Nicolas; ea se făcu că nu aude; el insistă să își continue ideea.
– Mamă, îți spun, chiar e bun; e scris mișto, am citit vreo 130 de pagini, aproape jumătate; e despre voi doi, așa e?
– Nu zău, ți se pare ție că e mișto? Nu știu ce să zic, eu n-am citit nici 30 de pagini; mai vedem, mai așteptăm; să vedem cât curaj are domnul Nicolas în cartea asta, că în viața personală e puțin dator, ca să zic așa…
– Hai, mamă, serios, spune, e despre voi sau nu e?
– Păi, de unde să știu eu, îți repet, am citit foarte puțin.
– Eu cred că știi, dar tot încerci să eviți.
– Și dacă-ar fi aşa, care e problema? E treaba lui dacă vrea să scrie despre asta, ce pot eu să fac?
– A, nimic, doar că mă întrebam dacă vreodată ai știut cu adevărat în ce hal te iubește omul asta?
– Am știut tot timpul, fii fără grijă.
– Și tu, tu nu-l mai iubești?
– E treaba mea dacă simt și ce simt, bine?
– Dar l-ai iubit… eu nu înțeleg, odată ce-ai iubit pe cineva, îl iubești toată viața, nu așa se spune? Sau ai să-mi spui că nu-i adevărat?
– Boris, termina cu prostiile, zău așa…
– Dar, mamă, l-ai iubit?
– Tu ce crezi?
– Știi ce cred?… Am găsit niște versuri, de când erați foarte tineri; scrie pe colțul foii, deasupra, în dreapta, „pentru Eva”; presupun că au ajuns la tine cumva; iar dacă-i așa, orice ai zice tu acum, pun pariu că, în clipa aia, ți-ai spus fără ezitare: „eu sunt tu”.
– Habar nu am, nu-mi amintesc, Nicolas mi-a scris și mi-a spus multe aiureli în anii ăia…, n-ai vrea să știi.
– Bine, dar astea erau altfel.
– Altfel cum?
– Nu știu…, ascultă:
Iubirea
Cântec de lună nouă, ce bine că ești,
Necuvintele, rău de frumusețe la începutul serilor;
Evocare, atât de mândră ea mergea,
Gând, noi, cântec pentru crăpatul zorilor.
Și poate de aceea, ea, măiastra,
Îngerul cu o carte în mână,
Altă matematică, același gând,
La ultimul etaj, sete, poveste sentimentală.
Lupta inimii cu sângele,
Douăsprezece noaptea, cu dor,
Rugăciune, să ne iubim ca florile,
Ninge cu ochi, parcă dormim și visăm.
Ai văzut vreodată adolescenți pe mare,
Briza, cântecul privirilor, dezîmblânzirea,
De dragoste, de aer prea mult, de dor de om,
Basm, nesomn, oase plângând, îmbrățișarea.
– Ah, da, cred c-a fost a treia cea mai frumoasă amintire pe care-o am de la el…
– A, da? Și restul clasamentului cum arată?
– Pe locul doi e o valiză de romane…, dacă-ți vine să crezi… O spuse pe un ton care-o cutremură plăcut.
– Așa…, iar pe primul?
– Pe primul…, pe primul e cea mai absurdă partidă de sex din viața mea.
– Mda…, poate c-am pus prea multe întrebări… Să nu intrăm în detalii…
– E, lasă, n-aveai de unde să știi… Și izbucniră în râs amândoi. Să-ți spun ceva…, continuă ea, el e singurul om pe care l-am plăcut fără să-l cunosc personal, fără ca măcar să-l fi văzut vreodată; citeam ce scria, ce-mi scria și, uneori, îi auzeam vocea la telefon; îmi amintesc că, într-o zi, exasperată de atitudinea lui, i-am zis ceva de genul „îmi place de tine, ce mama dracului vrei să-ți spun mai mult?” Și habar nu aveam cine e tipul căruia mă trezisem spunându-i aceste cuvinte; putea să fie oricine, o lepră sau un geniu, orice. Păcat că nu era nici una, nici alta; dacă există, totuși, o parte bună în toate astea, e aceea că înainte de a fi un om cu o mie de defecte, e omul care mă iubește pe mine, cu un milion de defecte.
– De ce nu vorbiți, mamă? De ce nu îi vorbești și lui așa?
– În primul rând, pentru că mi-a trebuit atâta timp să înțeleg cât de mult înseamnă asta, încât m-aș face de râs dacă aș recunoaște-o în fața lui; în al doilea rând, pentru că nu vreau să-i dau satisfacția certitudinii că, de cele mai multe ori, el a avut dreptate în ceea ce ne privește pe noi doi; și apoi, pentru că ar însemna, să admit, fie și simbolic, că a avut mereu o secundă înaintea mea, în timp ce eu îmi imaginam că am ani înaintea lui, iar asta nu se poate.
– De ce nu se poate?
– Pentru că e un tip deștept.
– Și, ce-are a face? Și el spune că tu ești foarte deșteaptă, că mereu i-a plăcut asta la tine.
– Are. Când doi oameni deștepți se plac, fiecare știe că unul trebuie să piardă ceva, oricât de mic, pentru a fi împreună. Eu nu sunt construită să pierd nici un milimetru, el nu e construit să mă lase să câștig și niciunul dintre noi nu a fost atât de ticălos, încât să facă dintr-o poveste grozavă de iubire un parteneriat mărunt.
– N-am auzit în viața mea ceva mai trist, mamă. Când doi oameni inteligenți țin unul la altul, fac pe dracu-n patru pentru a fi împreună.
– Ești prea tânăr, Boris. Viața ta a fost mai ușoară. Vremurile erau altele, oamenii alții, conjuncturile altfel. Noi, dacă nu am făcut mare lucru, e pentru că atât ne-am priceput; pentru că aveam fiecare problemele noastre.
– Îmi lasă un gust tare amar toate astea, recunosc.
– Boris, pelinul e amar; dar și ciocolata e amară, pricepi?
– Mamă, voi doi puteați mai mult, de ce nu ați făcut mai mult?
– Păi, pentru că el n-a fost îndeajuns de hotărât și pentru că eu n-am fost suficient de concesivă; eternele neajunsuri ale speciei, când vine vorba de așa ceva. Mereu ne-a lipsit câte ceva, când unuia, când celuilalt; a mai fost și blestemata de miopie: noi nu vedeam că ce îmi trebuia mie avea el, și ce îi lipsea lui, găsea la mine. Și vremea a trecut ca proasta…
– Păi, iartă-mă, da’ atunci înseamnă că nu sunteți chiar atât de deștepți pe cât vă dați voi credit unul altuia.
– Se poate și-asta, dar discuția asta nu-și are rostul, crede-mă.
– Și mă mai mir de ce sunteți așa…, de ce ați fost mereu așa!
– Asta sunt eu, Boris, nu mai face mama alta; e valabil și pentru el. Dacă nu ești împăcat cu situația, îmi pare rău să te anunț, dar va trebui să faci eforturi mai mari în sensul ăsta.
– Stai liniștită, nici el nu e mai breaz; gărgăuni cât cuprinde; vrea și nu vrea; îi place și nu-i place; îi trebuie și nu-i trebuie; am cei mai dubioși părinți pe care mi-i puteam permite.
– Da, ce să spun, ai limba cam prea ascuțită, uneori, să știi.
– Am moștenit ceva care vă leagă pe amândoi, înseamnă.
– Încearcă să nu întreci măsura, bine? Nu asta ne leagă, să știi.
– Ce altceva?
– Dă-ți seama singur, nu pretinzi că ești mai deștept decât noi doi, la un loc; dă-ți seama și învață cum trebuie să ne privești pe amândoi.
– Poate că, de fapt, pe voi nu vă leagă nimic; te-ai gândit la asta vreodată? Poate că tot ceea ce vă leagă sunt eu.
– Să-ți spun ceva: dacă ai avea dreptate, ar fi nemaipomenit; dar nu ai. Și dacă ne-ar lega doar faptul că el mă va iubi mereu, tot ar fi nemaipomenit. Ideea e că nu sunt numai astea. Ai să râzi, dar… Înainte de orice, ne leagă îmbrățișarea și sărutul de pe treptele unei librării, într-o zi geroasă din creierii iernii.
– Și, nu e prea puțin?
– E mai mult decât putem noi visa.
– De ce?
– Pentru că noi doi călătorim în timp.
– Cum așa?
– Așa…, respirăm timp.
– Citisem undeva că doar marile romane pot face asta.
– Marile romane, oricât ar fi de orgolioase, tot au nevoie de suflare omenească.
– Dar marile orgolii, ele nu au nevoie niciodată să facă așa cum simt?
– O, ba da; într-o zi, chiar și cele mai mari orgolii își vor dori să facă ceea ce simt.
– Iar acela va fi momentul lor infinit.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
