Una dintre cele mai deplasate întrebări care mi s-au adresat în copilărie era: „Pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?”. Tu, copil, aveai 3 opțiuni. Să zici „mama”, poate că se supăra tata. Să spui „tata”, poate că se supăra mama. Parcă răspunsul cel mai potrivit era „pe amândoi la fel”. Și uite-așa, te inițiai, forțat de împrejurări, în tainele diplomației. Că, oricum, iubirea există sau nu, dar în niciun caz nu este cuantificabilă. Poți să ai mai multe afinități cu unul dintre părinți, un altul poate comunică mai ușor și mai profund cu tine, dar eu, în acest iubit „mai mult” nu cred. Poți, eventual, să nu iubești deloc o mamă care te-a abandonat sau un tată care te-a părăsit. Poți, eventual, să iubești ideea de mamă, dacă n-ai avut-o, similar în plan fizic cu ceea ce simt oamenii cărora li s-a amputat un membru și li se pare că îl simt în continuare, că îi doare, că îi mănâncă… Emoțional vorbind, suntem „programați” să ne iubim părinții și copiii. Și cred că acest „mai mult” nu există. Există doar modalități diferite de a-ți exprima, de a-ți arăta sentimentele. Dar asta este altă discuție.
În prima fază a copilăriei, puiul de om iubește egoist. Își iubește propriile dorințe și nevoi. Durează ani întregi să facă diferențe, să înțeleagă faptul că și cei de lângă el – părinți, frați, bunici – au, la rândul lor, dorințe și nevoi, să înțeleagă că iubirea nu are legătură cu favorurile și că, de exemplu, dacă un membru al familiei îi face toate poftele (uneori în detrimentul educației), spre deosebire de ceilalți, asta nu este o măsură a iubirii. Nu pentru ciocolată sau jucărie îți va scoate ochii mai târziu, dacă nu i le-ai dat ori de câte ori ți le-a cerut. Nici nu vei compensa cu o supradoză materială sau zaharoasă faptul că nu ai dat atenție sau nu ai avut timp să iei în seamă nevoile lui profunde.
Copilul privat de afecțiunea unuia dintre părinți se va îndrepta, automat, către celălalt, care este acolo să îl mângâie, să îl asculte, să-i vorbească. Dacă ambii părinți lipsesc, el se va îndrepta către alte persoane apropiate – bunică, mătușă, bonă etc. Din toate poveștile pe care le-am auzit, văzut sau citit, bunicile au reușit să se apropie cel mai mult de imaginea maternă, atunci când mama nu a fost acolo. Dar golul generat de lipsa părinților nu-l poate umple nimeni. Citeam de curând despre tendințele suicidare ale unui număr mare de copii ai căror părinți au plecat la muncă în alte țări și m-am cutremurat… De cât de lipsiți de dragoste și de prețuire se pot simți. De cât de lipsiți de rădăcini și sprijin pe drumul cel greu, către a deveni om întreg. De cât de neiubiți sunt, de fapt. De câtă suferință poate să simtă înăuntru trupurile lor mici.
Dincolo de aceste cazuri extreme, de părăsire ad-literam – nu discut motivațiile și justificările aici, fiecare cu valorile lui – trăim într-o țară în care astăzi bona a devenit instituție. Dacă în urmă cu câteva zeci de ani se nășteau nenumărați „decreței”, care poate nu s-au lămurit nici azi dacă au fost copii doriți sau nu, dacă alte generații au fost crescute din frageda pruncie de bunicii de la țară (care, în multe cazuri, au fost considerați ei mai degrabă părinți, iar genitorii, nevoiți să meargă la muncă în fabrici și uzine, mai mult prieteni sau deloc), dacă am avut în anii ’80 -’90 alți nenumărați copii abandonați prin orfelinate, de ajungeau străinii să le plângă de milă, să-i adopte sau să-i cumpere de-a dreptul – cine știe ce s-o fi ales de mulți dintre ei? – astăzi ne confruntăm cu două situații: cea amintită mai sus, nu știu cum s-o numesc altfel decât abandon mascat, și cea în care bona ajunge să fie persoana cu care copilul își petrece cea mai mare parte a copilăriei.
Să ne-nțelegem: n-am nimic cu a-ți lua un ajutor la crescut copilul sau la treburile casei. Dar am cu – așa cum văd tot mai des pe forumuri și grupuri pe FB– situațiile în care se caută bone pentru 10-12 ore pe zi, eventual și pentru week-end, că, vorb-aia, ai și tu o viață. Păi, atunci, de ce-i mai facem, mă întreb? Ca să avem de cine să tragem, în ziua când vor fi mari și ne vom fi dat seama că deja copilăria lor s-a dus? Ca și timpul pe care am fi putut să-l petrecem împreună cu ei? Să ținem cu ghearele de bucata din noi care acum nu ne mai aparține și să o ținem pe loc atunci când singurul lucru bun care ne-a mai rămas de făcut pentru ea este să-i dăm sprijin și aripi către propriul destin, către propriile dorințe și alegeri?
Muncă și iar muncă. Job-ul, cariera, multinaționala, promovarea, banii, casa, vacanța, proiectul pe care numai tu poți să-l duci la capăt… Serios? La orice loc de muncă, ești înlocuit de a doua zi. Și nu plânge nimeni după tine. Acasă, în schimb, tu, părinte, ești de neînlocuit. Și, în lipsa ta, se plânge.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
