Sunt foarte supărată. Plâng cu lacrimi ce mi se rostogolesc pe obrajii palizi și slăbuți. Am fost un copil lingav, dar iute ca un titirez. Bunicul fetiței vecinilor mă poreclise „Scânteia”. Dar acum sunt supărată și neiubită, așa că iau un batic micuț de-al meu din sertarul cu hăinuțe și-mi adun în el tot ce încape. Adică o șosetă, o batistă, o brățară din plastic, mă rog, cam toată avuția unei fetițe de doar patru ani și jumătate. Rănită profund și cu bocceluța în mână, trec plângând prin curte, pe lângă mama care spăla rufe la albie. Eram săraci. Stăteam în București, într-o casă la curte, pe lângă Gara de Nord. Fără baie în casă și cu sobe cu lemne, ca mai toți vecinii noștri. Mă duc la portă și dau să ies. Nu era nimic neobișnuit să mă joc pe stradă, în fața casei. Trăiam într-o comunitate mică, în care toată lumea cunoștea pe toată lumea, iar în afară de mașina cu butelii, sectoristul și poștașul, nu trecea nimeni străin pe stradă. Însă mamei i se pare ciudat că sunt îmbrăcată cu rochița de duminică și cu bocceluța în mână și, cu capul aplecat în albie, mă întreabă într-o doară: – Încotro? Eu, smiorcăindu-mă și izmenindu-mă cum știu mai bine, îi spun privind-o drept în ochi, ca să știe ea cât sunt eu de hotărâtă, că nu mai vreau să fie ea mama mea. Pentru că e rea și nu mă iubește și am să plec la „mama mea Aurica”. Nu știu ce o fi fost în sufletul și mintea mamei mele la auzul acestor vorbe, dar m-a luat cu frumosul și am discutat „ca fetele”. Ne-am așezat pe treptele de piatră de la intrarea casei și a început marea descoasere.
Mama mea fusese internată la maternitate în urmă cu trei săptămâni, de unde știam că ne va aduce un frățior sau o surioară. Dar venise cu mâna goală. Eram prea mică să știu sau să înțeleg. Peste ani am aflat că surioara mea mai mică se născuse moartă. Eram prea mică să înțeleg ce grozăvie trăise mama mea. Pe mine, ca pe orice copil de patru ani și jumătate, mă interesa ce “grozăvie” trăiam eu, pentru că mama nu mă lăsase să fac sau să nu fac ceva ce voiam. Clar era crucial, dacă nici măcar nu-mi amintesc motivul supărării. Și uite așa, îi povestesc eu mamei cum, în zilele cât a fost ea plecată la maternitate, eu am stat acasă la Aurica. Ce minune de cățel are Aurica și cum a spus ea că mi-l dă mie. Ce de frișcă mi-a dat Aurica și ce de ciocolată! Cum acolo nimeni, dar nimeni nu mă ceartă vreodată.
Au trebuit să mai treacă cincisprezece ani ca să aflu continuarea vorbitului nostru „ca fetele” și nu, nu eram în serialul „Tânăr și neliniștit”.
Stau cu mama și cu tata la cafea, pe canapeaua lor din sufragerie și eu mă plâng de soțul meu. Ce mă supărase? Dar cine mai știe? Însă, legat de nemulțumirea mea, mama îmi povestește cum s-a dus ea atunci, la tata la serviciu, unde Aurica era lucrătoarea lui, la atelierul de croitorie. Îi mai ajunsese ei pe la urechi, că tata se cam „hlizește” cu ea. Ba, mai mult, o croitoreasă mai în vârstă îi spusese mamei că tata i-ar fi cumpărat chiar un lănțișor de aur Auricăi, în semn de „prețuire”. Dar mama n-a prea dat crezare și, oricum, avea acasă trei copii și un al patrulea pe drum. Nu avea vreme de tâmpenii și nici bărbat de lăsat, iar „Aurici din astea, vin și pleacă. E plină lumea de vagaboande. Tată la copii mai greu găsești”.
Nu lanțul de aur și nu gura lumii au pus-o pe mama în mișcare, ci atașamentul meu față de „mama Aurica”. Faptul că o numisem „mama Aurica” și faptul că tatal meu omisese sa-i spună mamei că eu am stat la Aurica acasă. Se duce frumos la tata la atelierul de croitorie, unde tatăl meu era maistru croitor și șeful unității. Trece pe lângă tata, ca o boare, intră în atelier și se duce direct la Aurica. Fără altă vorbă și fără vreun salut, îi bagă mâna în părul lung și blond și îi dă o mamă zdravănă de bătaie. Îi rupe lanțul de la gât și-l calcă în picioare și-i spune să plece și niciodată, dar niciodată, să nu se mai întoarcă în acel atelier. Aurica poate ar fi ripostat. Dar era pe teren minat, iar toate celelalte lucrătoare îi spuneau mamei, – Dă-i, doamna Caterina! Dă-i, f*tu-i mama ei de curvă! Că-ți strica familia și-ți lasă copilașii fără tată! Și i-a dat. „Mama Aurica” a fugit ca din pușcă, abia nimerind ușa. Operațiunea încheiată, se duce la camera de croit a tatălui meu. I-al de unde nu-i. Plecase înaintea Auricăi. Fugise de furia mamei. Și-a lăsat mult iubita amantă să încaseze „factura”.
Lași mai sunt și bărbații, uneori, am spus eu, auzind povestirea depănată de mama. Mama mă contrazice. Eu o privesc pe sub gene și-mi spun mirată, că și după atâția ani, îi ia apărarea tatei. Dar, trebuie să recunosc, i-am dat dreptate mamei când mi-a spus că tata a fugit de frica ei, dar și dintr-un soi de respect. Ce ar fi putut face? Nu i-a luat apararea amantei, pentru că nu voia să-și piardă, totuși, nevasta. Nu i-a dat nici nevestei dreptate atunci, pe loc, pentru că nu putea fi chiar atât de nemernic cu amanta. Așa că, a plecat. Ghinionul lui însă era că nu prea avea unde se duce și trebuia să se întoarcă la unitatea unde era șef și pe care o închidea și deschidea în fiecare dimineață și seară. Neavând de ales, tata se întoarce șovăind la unitate, unde ușa este deschisă larg de perete și mama, cu un calm desăvârșit, îl așteaptă pe canapeaua destinată clienților. Sunt doar ei doi.
– Ionele, hai, stinge luminile și hai să mergem acasă. I-am lăsat pe ăia mici la vecina și trebuie hrăniți, spălați și culcați. Ionel se execută, dar are inima cât un purice. Tace. Se așteaptă la tot ce e mai rău. La scandal. Chiar la lucruri mai rele. O știe pe Caterina că e aprigă. A băgat-o grav pe mânecă. Se gândește că, odată ajunși acasă, îi va pune valiza la ușă. Închide tot și ies în stradă. Mama îl ia de braț și îi propune să meargă pe jos până acasă. Nu e departe, dar nici foarte aproape. Merg în tăcere. Ajunși acasă, zici că nimic nu s-a întâmplat. Mama ne hrănește, ne spală și ne bagă la culcare. Tata se învârte prin casă și nu prea știe unde să se culce și ce să facă. Mama, în cel mai natural mod, îl cheamă la culcare în dormitorul lor. Și acum, după ani de zile, tata îmi spune:
„N-am închis un ochi toată noaptea, de frica ei. Prea era calmă. Calmul ăsta mă făcea să-mi imaginez că se dă maică-ta jos din pat, se duce în magazia din curte, ia toporul de spart lemne și-mi crapă capul.” Eu îl privesc amuzată și-i spun că eu aș fi făcut asta cu siguranță, dacă eram nevasta lui. Că-l aruncam în stradă. El dă din cap, în semn că n-am înțeles mai nimic. Intrigată, o întreb pe mama:
– Măi, mamă, cum ai putut să nu-l crăpi ca pe surcică? Cum ai putut să-l mai iei acasă? Cum ai putut să mai ai încredere în el? Cum ai putut…
Și mama dă din cap, în sensul că n-am înțeles nimic, pentru că am doar douăzeci de ani.
Aveau dreptate. Astăzi înțeleg. Înțeleg că pe generația părinților mei îi leagă alte valori și alte scopuri. Că au avut alte principii de conviețuire. Că au fost poate mai asumați și mai responsabili decât suntem noi astăzi. Că existau promisiuni care trebuiau respectate și ținute de amândoi față de copiii lor. Că eu și frații mei suntem astăzi ceea ce sau cum sau unde suntem și datorită lor, că nu au abandonat corabia, indiferent de furtună. Că dacă mama mea ar fi fost pe Titanic, ar fi fost mai tare decât Bruce Willis. Sigur îi salva pe toți și le strica ălora tot filmul. După ani, când părinții mei nu mai erau, m-am surprins pe mine că, fiind relativ în situația mamei mele, am reacționat oarecum similar. Nu, nu am bătut amanta. Dar chiar dacă o să strâmbați din nas, am să fiu sinceră ca întotdeauna și vă voi spune că regret profund. Trebuia să o calc în picioare. De ce? De ce nu? Poate că așa scuteam în viitor, de suferință, o altă nevastă. Mai e vreuna care are același regret?
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
