Intrase în întârziere în sala aceea albă şi plină şi nu-şi ceruse scuze, zâmbise provocator şi înaintase pe tocuri cu zgomotul caracteristic celor ce nu vor să treacă neobservaţi. Îmi zâmbise ca şi cum ne ştiam deja de-o viaţă, le zâmbise ce celorlalţi la fel. Era o tipă cu tupeu. Nu tupeul mă deranjase cel mai mult. Cel mai mult mă deranjase felul în care nu mă privise. Felul în care îi privise pe ei, masculii cu putere şi poziţie în ierarhie. Cei cu adevărat importanţi. Mie îmi spusese într-o doară, între două zâmbete de complezenţă, că ne cunoaştem deja, cum să nu-mi amintesc că ne cunoaştem deja? Ei bine, eu nu-mi aminteam. Îi aruncasem răspunsul rece, peste umăr. Nu-mi plăcuse zâmbetul de complezenţă şi nici felul în care umplea spaţiile. Forma aceea deformată de a nu spune nimic. De a da doar impresia că spune totul. Încercasem să găsesc un sens şi nu găsisem.
Publicul părea pe jumătate cucerit. Pe jumătate nu. Jumătatea aceea, necucerită, citea printre rânduri, dincolo de zâmbete de complezenţă şi spaţii umplute doar de formă. Jumătatea aceea necucerită căuta „ceva-ul” dincolo de aparenţe şi nu-l găsea.
La aeroport venise să ne zâmbească din nou, mie cu spatele, bărbatului din faţa mea, unul dintre cei cu putere de decizie şi poziţe în ierarhie, cu toţi dinţii. Un zâmbet de notă maximă. Îmi terminasem berea şi o ignorasem, la rândul meu.
Două săptămâni mai târziu îi spusesem lui „M” că tipa aceea avea ceva incompatibil cu mine. M avea putere de decizie şi o oarecare poziţie în ierarhie. Mă privise lung şi-mi spusese că adoră tipele cu nasul fin. Sorbise din cafeaua fără zahăr, luase o inspiraţie lungă şi-mi spusese ceva ce nu spusese nimănui până atunci. Poate doar lui, în lungile nopţi de adevăr şi întrebări fără răspuns. Aveam nasul fin, categoric aveam nasul fin. Tipa încercase să-l cucerească şi pe el cu ceva timp în urmă şi reuşise. Până la capăt. Total. Căci tipa voia proiectul pe care lucra M cu orice preţ şi cu orice mijloace. Indiferent de efort, poziţie, imagine, consecinţe, etică. La dracu cu toate, scopul scuză mijloacele! Îi propusese mai întâi o ieşire „en tête à tête” seara pe Champs Elyse pe care el o refuzase din principiu. Ea tot insistase şi, o săptămâna după, …principiile se duseseră la dracu’ pe apa Sâmbetei. M era celibatar de ceva vreme şi poate că nu se cădea să… Şi fusese. Mult şi bine. Repetat. Tipa se implică profund şi intens. Din când în când , în momentele acelea „de pauză” cerea drăgăstos informaţii „din pură curiozitate feminină”. Dacă tot partajau intensitatea momentului şi a proiectului de ce n-ar optimiza? Optimizarea s-a rotit ceva timp în jurul cozii, căci M nu era născut ieri. I se păruse ciudată ideea cu optimizarea şi, în general, amestecul acela ciudat între public şi privat. M viza privatul, doar privatul şi se încăpăţâna să profite fără concesii inutile.
Tipa insista şi obţinea, din când în când, ceva firimituri pe care le partaja între „două partide” cu responsabilul ierarhic direct. Nu, nu erau supoziţii, erau fapte. M o auzise planificând vacanţe cu responsabilul ierahic direct şi o întrebase de unde şi până unde acea dualitate bizară. Tipa se eschivase de la răspuns, stârnind cum ştia ea mai bine să stârnească. Era doar specializarea ei numărul unul . „Savoir être -ul” propriu şi personal. Chestia care o făcea să iasă din lot. Chestia care îi permitea să poată călca apăsat, să sfideze din priviri, să poată zâmbi la cine merită şi să poată ignora tot restul. Chestia care, până la urmă, sărea în ochi, scotea din pepeni, izbea de toţi pereţii şi ridica logica la rangul superior. M se lăsase purtat de logică până când totul, chiar şi pasiunea aceea nebună şi inexplicabilă, se transformase în raţiune. M se trezise năuc, dar raţional şi o luase la întrebări. Tipa încercase eschivarea, dar nu-i reuşise. În definitiv, fiecare meserie îşi are propriile riscuri. Tipa nu câştigase proiectul, raţionalul lui M ii învinsese demonii pasageri. Se despărţiseră în termeni grei şi se revăzuseră pe alte proiecte pe care tipa le pierduse într-un final la fel de lamentabil. Încercase şi pieduse de mai multe ori şi şirul acesta de eşecuri prelungit o întărise dintr-o încăpăţânare tipic feminină. Devenise puternică şi cu mult tupeu.
Îl priveam pe M cum îşi soarbe cafeaua şi mă gândeam că nu fusesem niciodată atât de puternică şi niciodată cu atât tupeu. Pierdusem, la rândul meu, proiecte şi o luasem, la rândul meu, de la capăt. Ţinând cu dinții de principii, într-o armonie perfectă cu scara aceea de valori proprie fiecăruia. Îl priveam pe M cum sorbea din cafeaua neagră şi-mi spuneam că poate o judecasem prea aspru pe tipă, poate că şi ea ţinuse cu dinții de principii într-o armonie perfectă cu scara aceea de valori proprie fiecăruia. Alte principii, alte valori.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Sex orar în sus, sex orar în jos
Iubesc doi bărbați! Ce să fac?
Citiţi şi
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
Babygirl – Nicole Kidman într-un rol extraordinar
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
