Ce faci atunci când El nu visează împreună cu tine? Ce să faci atunci când dorințele cele mai arzătoare ți se îndeplinesc, dar El a rămas în urmă, a rămas acasă…
Scriu aceste cuvinte din Bali, în fiecare dimineață mă trezesc și mă uit spre junglă, o imensă bucurie și gratitudine mă cuprinde atunci când, îmi dau seama din nou, că visul de a locui într-un paradis exotic s-a îndeplinit. Aici am înţeles că totul este posibil. Dar o părticică din inima mea doare, în fiecare zi, în fiecare moment, atunci când respir adânc și mă relaxez, mintea îmi aduce imaginea Lui.
El este acasă, își urmează propria cale. Este corect să îi spun că poate visa la mai mult? Nu cred, dar nu pot să mă abțin, vreau să fie lângă mine. Oare el va fi fericit în visul meu? Nici asta nu știu, pot doar să sper…
Opt ani de zile am împărțit același drum, nu era un vis: eram foarte tineri și majoritatea timpului eram pierduți, încercând să găsim o cale. Dilema este că am găsit calea în același timp, dar nu era aceeași. O altă dilemă este că încă ne iubim, mult, dar poate nu atât de mult încât să ne oprim din a visa.
Ar trebui să mă opresc? Să mă întorc acasă, chiar acum când universul îmi deschide atâtea căi prin care să îmi îndeplinesc misiunea și visul? Este asta decizia corectă? Sau voi regreta toată viața și îmi voi vărsa toată frustrarea pe El? El speră ca eu să mă întorc acasă, să mă întorc în zona noastră de confort, iar eu sper ca el să părăsească acea zonă atât de familiară. Este înfricoșător să le faci pe ambele, dar eu deja am făcut una dintre ele, nu vreau să o fac și pe cealaltă, deoarece aceea mă sperie mai mult ca orice.
Dar oare câte persoane m-ar fi așteptat atâtea luni, ca eu să mă regăsesc în Bali?
Știu de ceva timp că oamenii nu pot fi schimbați și, mai mult decât atât, nu avem niciun drept să îi schimbăm. Dar parcă uneori știm ce ar fi mai bine pentru ei, nu? De unde vine acest sentiment? Dintr-o emoție corectă sau din ego? Eu cred că din frică, ne sperie gândul că ei nu coincid cu fantasma din imaginația noastră, acea construcție din mintea noastră, iar atunci când reacționează altfel decât „ar fi trebuit”, intrăm în panică.
După trei luni de îndoieli și suferință, timp în care încercam să găsesc soluția, am adoptat sfatul unui bătrân din Bali, care mi-a spus așa: „Uneori, cea mai bună decizie este să nu iei vreo decizie.” Ceea ce voi spune acum sună a clișeu, dar dacă va fi să rămânem împreună, vom rămâne, orice ar fi. Dacă nu, aceasta este calea prin care ne dăm seama că drumurile noastre se despart… Wow, cât doare numai să scriu aceste cuvinte…
Acum, după patru luni, mă gândesc să mă întorc acasă pentru El. Nu renunț la visul meu, la misiunea mea, pentru că nu pot, dar acum, pentru o perioadă, vreau să fiu din nou lângă El. S-ar putea să fie doar frică, doar obișnuință, doar ego-ul care urlă în mine: „Cum să îl lași să își refacă viața cu altcineva?!?!” Dar dacă este iubire? O iubire care va găsi o variantă pentru noi? O variantă pe care poate nu o cuprindem acum cu mintea noastră agitată sau cu inima noastră îndurerată.
Te ador, îți doresc să visezi mult și să realizezi și mai multe, aş vrea să fii lângă mine, dar nu îți mai pot cere asta.
Pe Padmakshi o găsiţi aici.
Citiţi şi
Între iubirea-lipici şi fuga de ataşament
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
