De câtva timp, bărbații au început să se uite altfel la mine… Nu știu cum să descriu exact acest fel nou. Dar simt că atunci când se uită la mine, privirea lor parcă arde. Dac-aș avea în față un nebun cu acte, mi-ar fi mai ușor să mă raportez la situația asta. Dar eu vorbesc de oameni întregi la cap, cu cariere, unii care au deja femeile lor. Chiar și copii. Știu că sunt frumoasă. Dar oare am devenit deja femeie? La 14 ani?! Să mă sperii? Să mă bucur…?
Ce fel de femeie aș putea să fiu eu?! (1937)
Gata! Mă fac artistă. La Majestic! (1938)
Mă simt flatată de câți băieți frumoși mă curtează. Aș fi de-a dreptul încântată, dacă m-ar mișca defel mai mult vorbele decât faptele. Îmi pare rău de Ionel Teodoreanu. Îl respect. Mare scriitor, mare artist. Dar geaba scrisori, geaba versuri, geaba flori… Eu iubesc pe altul. (1939)
„Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă. Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu din istorica familie aristocrata, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă”. Vlaicu Barna, prieten al scriitorului
Mă gândesc să părăsesc țara. Asta nu e viață! Nemții au vrut să ne ucidă trupurile, doar pentru că suntem evrei, iar ăștia noi, cu comunismul lor, vor să ne ia și sufletele. Eu vreau să trăiesc!
***
Am crezut că mor! Eram în avion și unul dintre motoare a luat foc. Însuși pilotul a venit să ne liniștească. S-a uitat la mine și nu mi-a mai fost frică de nimic… Îl cheamă Constantin (Ticu îi zic eu) Cantacuzino. Și e prinț.
***
Au trecut câteva luni. Ticu vrea să mă ia de nevastă. Iar eu nu îmi imaginez alt bărbat mai bărbat decât el. Familia lui se opune. El e prinț, eu sunt evreică. Și artistă de revistă, pe deasupra. Bașca, am mai fost și măritată, deci adio flori de lămâiță-n păr! De fapt, toți și toate ni se opun. Dar îl iubesc. El mă iubește. Cred că am să-i trimit la dracu’ pe toti și pe toate! Pe el îl vreau, pe el îl iau! (1940)
În sfârșit, liberi! I-am orbit pe toți! Bine că ne-au crezut că ne despărțim, bine că era mama întâmplător la Paris și a părut o scuză bună că „plec la mama!” cu ocazia preconizatului divorț, altminteri nu știu cum ar fi fost! Și noroc că el a fost erou de război și că a făcut impresie bună la Ana Pauker, să-l lase să piloteze până la Milano! Aici, a cerut azil politic. Bine că suntem din nou împreună, înapoi nu vreau să mă mai uit! (1948)
Actriță de filme! A dream come true! Așa ceva nu se poate rata! L’ inconnue d’un soir. (1949)
De 10 ani joc în filme. Aș putea să cred că sunt consacrată. Dar parcă aș mai vrea să las ceva, măcar un amănunt absolut remarcabil în urma mea. Ceva ce numai eu aș putea să fac… (1959)
Da! Da! Da! Pentru Fellini, mă dezbrac!
Trebuie să închipui o femeie care-şi sărbătoreşte divorţul la o petrecere din propria locuinţă, printr-un număr de striptease. În regia lui Federico Fellini. La dolce vita. (1960)
Am jucat în vreo 70 de filme. Bune. Am lucrat cu Errol Flynn, Rod Cameron, Peter Sellers, Audrey Hepburn, Robert Ryan, Marcello Mastroianni, Gina Lollobrigida, Fernandel, Viktor de Kowa, Vittorio De Sica, Frank Sinatra, Peter Sellers, O.W. Fischer… Ai mei, în țară, nu știu de mine. N-au voie să afle. Nu sunt nimeni pentru ei, dar am trăit mai mult decât mulți din cei rămași acolo la un loc. Italienii nu mă vor uita. Nici americanii. Poate că mai sunt și alții. Și poate că, într-o zi, vor afla și românii mei despre mine… Mă gândesc să mă opresc aici. Lumea e în schimbare. Nu mă mai identific cu ea. Decât să joc roluri mici, mai bine renunț. Ajunge!
Dar nu pot trăi fără scenă. Mai bine rămân la cabaret. Încă le mai place cum cânt. (1976)
Mi-am încetat călătoria pe tărâmul cestălalt în 1994, în New York City. Atac cerebral. Epitaful mi-a fost scris de către New York Times. Măcar atât… (1994)
Nadia Gray (născută Nadia Kujnir-Herescu)
PS: Și nu, nu am fost niciodata mama Lindey Gray! Și nici a altcuiva…
PPS: Anyway, watch the movie! A câștigat Palme d’Or la Cannes în 1960 și un Oscar pentru cele mai bune costume. Except mine. 🙂
(Imaginary thoughts of Nadia Gray)
Mai puteți citi și despre alte femei memorabile…
De ce o iubim (încă) pe Audrey Hepburn
„Mergi pe calea ta, orice s-ar întâmpla”
„Între femei, prietenia este adesea otrăvită” Maruca, Martha, Maria
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Femeile mature vs femeile imature
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
