De obicei, evident, se întâmplă invers: fie bărbatul, fie femeia, cu abilităţile lor extraordinare, fac o spărtură în armura fiinţei celuilalt, se joacă puţintel cu lucrurile de preţ pe care le întâlneşte acolo, după care, când totul pare mai luminos ca niciodată, îi şterpeleşte soarele din inimă şi p-aci ţi-e drumul, nenică, lăsând sărmana inimă să vegeteze în întuneric.
Bleah!
Dar cunoaşteţi povestea, că toţi aţi păţit-o măcar o dată. Hmm, te pomenești că am răscolit şi niscaiva amintiri dureroase. N-are a face, important e să nu bocim.
Ok, ne-am calmat? Suntem în regulă?
Atunci să luăm aminte la întâmplarea de mai departe!
Eu doar ce m-am întors de pe meleaguri străineze, aflate peste mări şi ţări, şi, cum se întâmplă în asemenea situaţii, mulţi cunoscuţi au dorit să ne vedem. Să le povestesc pe-ndelete cum a fost.
– Şi… cum a fost? mă întreabă ei.
E ca un ritual. Sună telefonul, stabilim întâlnirea, mi se adresează întrebarea, eu încep să bla bla bla şi persoana cea curioasă începe să dea de nesfârşite ori din cap şi să scoată multe şi felurite onomatopee pe gură: „Oooo”, „Aaaaa”, „Pfffff” etc…
Minimum două ore.
Duminică, era trecut în carneţel să mă întâlnesc cu încă o asemenea persoană. Urma să ne vedem la restaurantul „La plăcinte”, undeva la Romană. Ca şi în alte dăţi, în timp ce mă îndreptam spre locul de supliciu, mă ofticam că nu m-am înregistrat, să nu trebuiască să mai vorbesc. Dac-aş fi avut un reportofon, doar apăsam butonul şi derulam amănuntele. Sau nici nu ne mai întâlneam. Le trimiteam prin mail fişierul audio şi gata. Mult mai simplu.
În apropiere de Spitalul Colţea, mă sună persoana. Să vezi că s-a răzgândit, trag nădejde, şi nu mai vrea să afle despre fantasticele mele aventuri de peste mări şi ţări. Dar nu era asta: voia să mă anunţe că întârzie jumătate de oră.
L-am băgat undeva şi, după ce-am închis telefonul, a apărut dilema: ce să fac în jumătatea aia de oră? Am trecut pe la librăria „Mihai Eminescu”. Închisă. Normal, era duminică. Mă tot chinuiam cum să-mi petrec timpul, când, în dreptul Fântânii de la Universitate, o fată mi-a atras atenţia.
Era tânără, 21-22 de ani. Şi, da, drăguţă. Însă nu asta m-a frapat, cât detaliul că avea un picior mai lung şi unul mai scurt. Vreo trei centimetri să fi fost diferenţa între stângul şi dreptul. Vizibil, în orice caz. Şi se tot plimba încercând în fel şi chip să ascundă acest handicap.
M-am oprit şi am urmărit-o. Era agitată. Şi fiecare minut ce trecea o făcea şi mai agitată.
După un sfert de oră am priceput şi motivul.
Dinspre Teatrul Naţional, un băiat a traversat în viteză bulevardul, ignorând complet regulile de circulaţie. Şi i-a ieşit. A reuşit să fenteze toate maşinile, neîngăduind niciuneia să facă cascadorii cu el în aer.
În clipa în care tipa l-a observat, a făcut câţiva paşi, apoi, ruşinându-se de mersul său, despre care, probabil, socotea că e dizgraţios şi nu i-ar fi plăcut băiatului, s-a oprit brusc.
Acum, fiţi atenţi, că urmează punctu’ culminant !
Băiatul ţinea ascuns un trandafir în palton. Lucru perfect de înţeles, că şi eu procedez la fel. De-aş avea un coş cu flori, mi l-aş prinde la spate, să zică lumea că am cocoaşă. Dar mai bine să creadă că am cocoaşă, decât să mă vadă cu flori în mână.
Aşaaaa…
Ca un prestidigitator, băiatul a scos trandafirul din palton, s-a îndreptat glonţ către fată şi, privind în lateral, că n-avea curaj să se uite direct la ea, i l-a oferit. De îndrăznit să o pupe pe obraz, nici pomeneală. Probabil era prima lor întâlnire. Orişicât, un comportament demodat, pentru că, ştiţi şi voi, în ziua de azi, întâi şi întâi oamenii şi-o trag şi abia apoi îşi dau prima întâlnire. Dacă mai e cazul.
Ea i-a mulţumit, el a dat fâstâcit din umeri şi, o jumătate de minut, au tot şuşotit între ei. Dar, la plecare, ea a rămas pe loc. Nu s-a mişcat.
Aici survine momentul de inspiraţie supremă al băiatului: el făcuse deja câţiva paşi şi, observând că ea se află tot acolo, încremenită, cu trandafirul lui în mână… ce credeţi c-a făcut?
S-a întors spre ea şi a săltat-o pe umăr, asta a făcut. Fata s-a zbătut puţin, că să o lase jos, că ce zic oamenii, dar a sfârşit prin a râde cu gura până la urechi. Şi el a mers cu ea astfel până au dispărut. Până s-au făcut nevăzuţi.
Eheee, iac-aşa se înfige soarele în inima unei fete!
Şi am zis să vă zic şi vouă, să nu ziceţi dup-aia că nu v-am zis, că n-aţi ştiut şi mai ştiu eu ce!
PS: Dacă de azi înainte veţi vedea că nu e pic de soare pe cer, nu vă speriaţi: sigur un băiat l-a luat de acolo şi l-a vârât în inima unei fete. 😉
Mihnea există virtual doar AICI.
Citiţi şi
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
