Mă aşez în metrou lângă o fetiţă cu zulufi blonzi şi rebeli, la rândul ei, aşezată lângă o doamnă tânără şi-o valiză roz, cu faţa lui Micky Mouse reluată în mai multe dimensiuni.
Îşi leagănă ritmic picioarele care rămân la cîţiva centimetri buni de podea şi ascultă cu atenţie ce-i spune doamna, care înţeleg că-i e mamă.
Mă încântă vocea melodioasă şi calmă a femeii care vorbeşte despre mitologia greacă, legende, obiceiuri alimentare ale oamenilor din deşert, de ce nu mănâncă musulmanii lactate după ce au mâncat carne. Uite aşa aflu că oamenii care călătoreau în deşert nu mancau lapte după carne pentru că oboseala, căldura şi temperaturile mari le provocau un blocaj intestinal. De aici, probabil, obişnuinţa musulmanilor de a nu consuma aceste produse unul după altul, tradusă apoi în cheie religioasă.
Fetiţa ascultă cu atenţie şi zice c-o s-o întrebe pe colega ei Aisha dacă e adevarat şi-i povesteşte mamei cum a leşinat învăţătoarea după ce profesorul de educaţie i-a adus un cappuccino, iar ei s-au întrebat dacă o fi leşinat de dragul lui sau de plăcerea băuturii calde şi aromate.
M-a umflat râsul şi fetiţa a întors spre mine doi ochi rotunzi şi curioşi, mustăcind într-un zîmbet poznaş.
– Pe mine mă cheamă Allegra, am 7 ani şi sunt o scacchista, pe tine cum te cheama?
– Cum? o întreb mirată.
– Scacchista, joc şah.
– Ah, am înţeles scafistă, zic râzând şi ne amuzăm toate trei.
– Te uiţi prea mult la telejurnale, zice Allegra chicotind.
Şi are dreptate, în ultimele luni, cuvântul scafist – persoană care transportă cu bărci, în mod clandestin, emigranţi pe coastele italieneşti -, e folosit de zeci de ori pe zi pe posturile de televiziune.
Neastâmpărul şi energia vibrantă a fetiţei mă duc cu gândul la corul de copii „Mariele Ventre” pe care-l vedeam în adolescenţă pe ecranele româneşti. Mă impresiona atunci diferenţa mare dintre copiii noştri, care cântau în cor la televizor, îmbrăcaţi în uniforme de pionier şi acest cor al copiilor italieni. Primii, nemişcaţi, serioşi, cu un aer grav şi-o privire fixă, cei din urmă zâmbăreţi, în continuă mişcare şi plini de viaţă. Aceeaşi generaţie, două realităţi diferite.
Allegra îşi aruncă privirea pe ziarul meu deschis la pagina financiară şi, cu aerul persoanei care ştie totul, zice:
– Ah, omenirea şi goana ei după bani.
Staţie după staţie, ne apropiem de centrul oraşului şi metroul se umple de lume. Intră în vagon, certându-se, un cuplu tânăr.
– O să plec, fă, să te văd fericită, fir-ai a dracului cu fericirea ta cu tot!
– Du-te, duce-te-ai după mă-ta, de prost ce eşti!
Îmi şopteşte, Allegra:
– Nu înţeleg limba, dar e aşa urâtă când e urlată. Toate limbile de pe planetă sunt urâte când sunt urlate, zice dând din cap dezaprobator.
– Sunt urâte persoanele care se ceartă, toate persoanele, indiferent de rasă, nu limba, zice mama fetiţei.
– Femeile sunt creaturi gingaşe, trebuie să vorbească frumos, ele sunt mame, trebuie să-i înveţe pe toţi să vorbească frumos. E urâtă o femeie care ţipă, e rea, zice micuţa mea interlocutoare.
Mă gândesc că dacă toţi copiii ar avea educaţia Allegrei, lumea ar fi mai bună şi mai plină de respect, mai frumoasă şi mai atentă.
Pitagora spunea: „Dacă educaţi copiii, n-o să fie necesar să pedepsiţi adulţii”.
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
