Mai erau vreo două zile din septembrie. Vara a fost grea. Am murit în fiecare dimineaţă, m-am trezit serile şi-am plecat să caut marea, numai că noaptea era reflux. Era departe marea în fiecare noapte, nu mi-a spus nimeni că luna e aşa însetată, soarbe valurile cu nesaţ lăsând în urmă scoici în agonie. Fierbinţeala sfârşitului de vară arsese aproape toată vegetaţia. De acum începea să se răcorească, la 38 de grade deja mă gândeam dacă nu e cazul să mai pun ceva pe mine şi mă întrebam dacă nu e prea rece marea, că până atunci fusese aşa, ca ca o supă caldă, doar că sărată rău.
Stai să-ţi povestesc, după ce iei vreo două înghiţituri din mare, afli că e şi puţin amăruie. Ustură ochii şi nasul, mai calc pe o afurisită de piatră, mai dau cu unghiile în alta, exact ce-mi doresc! Sunt în apă de mai bine de o oră, dar încă simt că miros a ulei de cocos, deja nu-l mai suport. Cu toate astea, nu renunţ pentru că e cea mai bună loţiune de plajă, sunt neagră ca naiba dar nu m-am ars, nu m-am pătat. Sunt ca o ciocolată, pe acolo pe unde m-a vazut soarele, mai precis. Că doar ţi-e clar că fac plajă destul de îmbrăcată. Îmi îndrept spatele, mă relaxez, închid ochii şi, cu soarele-n faţă, las marea să mă cuprindă aşa cum doar ea ştie. Încet, mi-au dispărut teama şi nesiguranţa. Mă las învăluită de apă, respir fără grabă, mă întorc şi încep să-mi mişc braţele cu gesturi aproape tandre.
Mă iubesc cu marea.
Mi-am ţinut promisiunea, iubitule.
Am învăţat să înot înainte de octombrie.
Ne-am revăzut după exact 3 luni de la ultima întâlnire. A doua zi după mesajul din contul fals, era la mine la uşă. Nu-mi va ieşi prea rapid din minte îmbrăţişarea lui din ziua aceea, când mi-a spus că a venit să ne redăm puterea. Nu exagera cu nimic. Eram amândoi ca două baterii puse la încărcat, luând energie unul de la celălalt. Doar ţinându-ne în braţe şi îndrăznind doar să ne topim cu sărutări.
În lumea obişnuită e greu de crezut. În lumea aceea, regulile sunt reguli. Le-am acceptat cu mintea deschisă şi cu inima împăcată, fără regrete. Oricum, mai devreme sau mai târziu natura şi-ar fi cerut drepturile, pentru că timpul nu-mi era prieten. De ce aş fi cerut mai mult? Pentru o vreme, părţi din mine au fost boabe de rodie strivite între buze. Inima mi-a fost cântec şi trupul fruct răscopt sub soare. Iubirea aceasta mi-a umplut sufletul de poveşti… cum să nu fiu împăcată? După întâlnirea asta, zile în şir mi-am privit în oglindă crusta de pe bărbie, stigmat al iubirii despre care, în calmul vieţii mele banale de până atunci, nici nu aflasem că poate să existe.
– De ce să ne mai vedem? bravam ca o persoană matură şi cu capul pe umeri. Acum ai viaţa ta. De ce ţi-ai trimis zilele trecute gândul să mă caute?
– Pentru că am nevoie de tine.
Priveşte în jos, îngândurat. I se luminează privirea când mă ridic pe vârfuri să-i prind faţa între palmele mele reci.
E atât de diferit! Nu mai e în blugi, tricou şi adidaşi. Nu mai are şapcă. Poartă pantaloni de stofă impecabili, cămaşă albă şi pantofi cam demodaţi. Buclele drastic ţinute sub control cu gel de păr, pentru că aici regulile sunt reguli. Probabil e ca şi cum eu m-aş duce la serviciu cu părul tapat vâlvoi şi mi s-ar cere să mi-l împletesc.
Nu am nevoie de multe cuvinte să înţeleg. Lucrurile nu merg foarte bine, nu e uşor pentru doi străini să înceapă să construiască o relaţie şi o familie, la o lună după ce s-au văzut prima oară. În fiecare zi văd multă nefericire în jur, regulile acestei lumi ucid suflete, dar nu sunt în măsură să judec şi nu am puterea de a schimba ceva. Ştiu atât de bine ce vise simple şi înduioşătoare avea iubitul meu… discutasem împreună de atâtea ori, îl încurajasem spunându-i că am încredere că va avea un viitor frumos, iar acum mă doare să-l văd confuz şi descurajat. Pentru oamenii simpli e uşor acolo. Doar respectă regulile pentru o vreme, iar când vor altceva, rup legătura căsătoriei şi pleacă în căutarea altei relaţii cu o uşurinţă incredibilă. Cei educaţi, cu alte principii şi vise, îşi doresc să clădească ceva pentru o viaţă şi luptă din greu pentru asta. Aşa doreşte şi el. Doar că în proaspăta lui familie s-au întâlnit două pietre tari. Un bărbat tânăr care îşi doreşte iubire, stabilitate, copii şi carieră, şi o femeie rece, cu câţiva ani mai vârstnică decât el, care îşi doreşte doar un statut social onorabil de familistă şi carieră. Şi, ca să pună paie pe foc, această proaspătă soţie se rupe greu de viaţa de dinainte de căsătorie. Nimic nu pare să aibă legătură cu iubirea între ei. Fiecare zi a lor e o luptă, o vânătoare, un asalt, toate la un loc. Un război al orgoliilor. Mai cunoşteam poveşti de genul acesta.
Amândoi ne luptam cu sentimente amestecate. Cu toată tristeţea pe care o simţeam, eram atentă la reacţiile lui. Mă ţinea strâns în braţe, cu faţa îngropată în părul meu şi, din când în când, era scuturat de o tresărire puternică şi mă împingea la o parte pentru o clipă. Apoi mă înfăşura din nou în braţele lui lungi, lăsându-mă să-i simt inima.
Pentru câteva minute, ne-am privit în ochi schimbând vorbe banale. Timpul încremenise. Am tăcut apoi, lăsând privirile noastre să se îmbrăţişeze, cu buzele întredeschise, fericiţi că respirăm acelaşi aer.
– De ce să ne mai vedem, ziceai? Nu avem motiv? Uite motiv: ai 5 dinari?
– Da, am. Mi-a venit să râd, pentru că mi-am dat seama ce pretext găsise.
– Dă-mi-i pentru câteva zile şi eu vin să ţi-i aduc înapoi.
Am intrat în jocul lui. Ar fi fost uşor să-i arăt uşa, dar avea dreptate. Aceasta era singura cale să ne întărim voinţa, să ne putem rupe de iubire şi să ne purtăm ca nişte prieteni. Iar el, era evident, avea nevoie de cineva în care să aibă încredere. Recunosc că mi-era greu. Nu simţeam gelozie, ci o durere a renunţării, o acceptare a realităţii că nu mai am timp pentru altă iubire. Încă mai mergeam seara pe podul pietonal, să mă cert cu luna, să ţip, să blestem tot ce mă ţinuse o viaţă întreagă departe de iubire. Pentru că acum realizam că eu nu de el mă despărţeam, ci de iubire. Încă săream din somn cu senzaţia că e lângă mine şi-mi vorbeşte. Încă purtam discuţii lungi în gând, continuând apoi pe chat, exact pe aceeaşi temă. Ca întotdeauna. Legătura aceea stranie care ne permitea să comunicăm în gand încă funcţiona, oricât aş fi încercat să mă conving ca e doar o închipuire.
Dupa 4 zile a venit să-mi aducă cei 5 dinari. Ne-am văzut în maşină, în parcarea unei clinici din apropiere. Încercam să ne privim unul pe celălalt cu detaşare, zâmbind, făcând glume. L-am rugat să-mi arate o poză cu ea, fiindcă ştiam doar pozele de la nuntă, în care era blondă, cu lentile de contact albastre, cu gene false şi cu umerii dezgoliţi. Voiam să ştiu cum arăta într-o zi oarecare a vieţii ei. A căutat în telefon şi mi-a arătat o poză cu ei doi, o imagine şcolărească din care nu răzbătea nimic. Între ei era cam o jumătate de metru distanţă şi privind-o cu atenţie pe ea, proaspăta lui soţie, am simţit o răceală ciudată prinzându-mi sufletul în gheare. Ea purta hijab, asta fiind alegerea ei, nu o pretenţie a lui. Chipul parcă-l recunoşteam, îmi părea delicat. Doar că simţeam ceva fals, rău şi întunecat în privirea ei şi mi-am amintit un mesaj al lui. Îmi scrisese în urmă cu ceva vreme în limba lui, rugându-mă să traduc cum pot, fiindcă el nu se simte în stare să-mi scrie asta în engleză. Am copiat în Google Translate şi m-am blocat. Îmi spunea că ea pleacă joia seara „cu fetele”, îmbrăcată „scandalos pe sub abaya”. I-am explicat atunci că, după atâţia ani de libertate, ea are nevoie de timp să se rupă de vechile obiceiuri şi că, în curând, se va adapta vieţii de familie. Doar că nici eu nu prea credeam ce spun… Şi acum, din fotografia ei, simţeam ceva ciudat şi, exact cum mi se păruse când văzusem poze de la nuntă, îmi zisesem cu ciudă: „Parcă sunteţi împăiaţi, habibi…”
După ce abia mi-i dăduse, mi-a cerut înapoi cei 5 dinari, ca să aibă motiv să mi-i returneze încă o dată. Am acceptat. Şi eu simţeam nevoia să-l mai văd. Am realizat că putem discuta normal, de toate, dar că ne pierdem încă firea dacă ne privim în ochi. Am hotărât să facem asta mai des, râzând, ca terapie. Am vazut că merge.
Ţi-ai atins buzele cu degetele. Am făcut, instinctiv, acelaşi lucru. Apoi ai luat mâna mea dreaptă în palma ta stângă şi degetele noastre s-au atins într-un sărut ascuns sub bordul maşinii. Pentru câteva minute, linia vieţii a fost doar una, fierbinte până la durere.
Am repetat de încă două ori joaca de-a „ia dinarii, dă-mi dinarii”, la diferenţă de câteva zile, întâlnindu-ne pentru scurt timp în parcare, în maşina lui. Apoi a trecut o vreme în care părea să se fi făcut linişte. Până într-o zi, la începutul lui decembrie.
– De ce-ai venit? Nu mai am ceai.
– Ştiu, de aceea am venit. Să-ţi aduc altul. E iarnă, poate bei mai mult.
Ştia că am ceai la plicuri suficient pentru două ierni, dar simţea că nu mai cumpărasem ceai frunze de când am terminat cu el ultima cutie. Cu ochii în pământ, scoate din punga mototolită o cutie de tablă de Twinnings roşu. A ţinut minte ce-mi place. S-a strecurat pe lângă mine şi a intrat în bucătărie. A aruncat punga la gunoi, a umplut fierbătorul cu apă de la filtru şi l-a pornit. A pus pe masă cănile mici de sticlă, a scos din dulap zahărul alb pentru el şi borcanul cu miere pentru mine.
A urmat o lungă tăcere. A mai aprins o ţigară. Apoi…
– O să fiu bine, spune el. Ştii visul meu nebun. Am un motiv să merg înainte.
– Şi eu o să fiu bine. Mi-am găsit un motiv să merg mai departe.
Îşi frământa degetele lungi, privind în jos. A mai luat o înghiţitură de ceai, apoi a luat o linguriţă de zahăr din cutie şi a mâncat-o. A zâmbit jenat:
– Nărav din copilărie…
Ne-am ridicat. Mi-a luat mâinile reci între mâinile lui, privindu-mă în ochi cu un zâmbet forţat. Mi-a sprijinit capul pe inima lui, oftând. Am stat aşa câteva minute, ascultându-i inima. M-a sărutat scurt pe buze, apoi şi-a lipit buzele de fruntea mea, ţinându-mă strâns în braţe. M-am urcat apoi pe pantofii lui şi l-am făcut să-şi aplece puţin capul ca să-i pot săruta ochii. Şi lacrimile. După un an, ajunsesem să-i sărut lacrimile din nou…
A respirat adânc, a turnat restul de ceai în cana lui şi l-a băut dintr-o înghiţitură.
Şi-a pus în buzunare telefonul, ţigările şi bricheta. M-a cuprins din nou cu braţele acelea lungi, sprijinindu-şi bărbia în creştetul meu.
– O să fim bine.
M-a sărutat încă odată pe frunte, apoi s-a aplecat cerându-mi să-i sărut ochii încă o dată. Bahebek.
– Şi eu te iubesc.
Ştia ce înseamnă, doar atât înţelege româneşte.
Şi a plecat. Dar, înainte de asta, mi-a întins mâna. Am făcut la fel. Doar avem felul nostru de a ne strânge mâinile la despărţire.
În palma mea a poposit o tabletă de ciocolată Ritter cu alune. În palma lui a rămas o tabletă Merci cu lapte. Ciocolata de la el era deformată, aproape complet topită, exact cum mă aşteptam. Mâna lui e întotdeauna fierbinte.
Iar gândul lui e cald, blând şi înţelegător. Se ia de mână cu gândul meu şi pleacă pe plajă să caute scoici. Ca doi prieteni vechi de când lumea.
Guestpost by Cora Martin
Citiţi şi
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
