Rulează pe marile ecrane ale lumii filmul artistic „The Hateful Eight”, de Quentin Tarantino. La prima vedere, acest film de cinema nu este o capodoperă. Această primă vedere este, însă, greșită.
„The Hateful Eight” este chiar cel de-al optulea film de lung-metraj al lui El Q (dacă socotim Kill Bill – apărut în două părți – o singură peliculă, ceea ce nu este întru totul greșit).
Quentin Tarantino a mai semnat: „Reservoir Dogs” (1992), „Pulp Fiction” (1994), „Jackie Brown” (1997), „Kill Bill: volume 1” (2003), „Kill Bill: volume 2” (2004), „Death Proof” (2007), „Inglorious Basterds” (2009), “Django Unchained” (2012).
Mi-am petrecut ultimele patruzeci și opt de ore într-un maraton quentinian, am văzut, am revăzut, am luat notițe, am încercat să înțeleg. Am făcut o supradoză. Scriu acest text în transă. Luați-l ca atare.
Despre „The Hateful Eight” s-a scris destul de mult și de bine, cât să fie lămurite aspectele fundamentale. Povestea este deja repovestită dincolo de cinema – ăsta e destinul tuturor artiștilor-cult.
S-au consemnat marile trimiteri către „Stagecoach”, unul dintre părinții-fondatori ai westernurilor (1939) sau „The Good, The Bad and the Ugly” (1966), probabil cel mai faimos western-spaghetti din istoria cinematografiei. Nu voi insista. Voi sublinia, desigur, prestațiile acestor giganți – Samuel L. Jackson și Tim Roth, doi actori-fetiș pentru El Q (desigur, nici Michael Madsen nu e cu mult mai prejos, dar am dreptul inalienabil la preferință), și voi deplânge în continuare dispariția de pe orbita cinema-ului tarantinoian a doamnei Uma Thurman, muza.
Mă interesează, totuși, altceva: o privire de ansamblu asupra universului quentinian. Căci așa cum văd eu lucrurile, Quentin Tarantino este un mare artist, iar, ca orice mare artist, și El Q este însuși Dumnezeu, iar toate personajele pe care se înalță opera lui sunt făcute după chipul și asemănarea sa (da, e de presupus că până și bunul Dumnezeu are, totuși, nevoie de o muză).
Iar „The Hateful Eight” este, în definitiv, un strămoș, nu chiar atât de îndepărtat, al lui „Reservoir Dogs”. Violența de altădată (sublimată estetic de El Q) este un izvor la care încă se adapă violența zilelor noastre și a celor care vor urma.
Există, deci, un univers tarantinoian cu legi nescrise, personajele anunță istorii viitoare – „Pulp Fiction” îl vestește, în clar, pe „Kill Bill”. Toate acestea sunt posibile fiindcă ordinea în care aceste filme au apărut nu este și ordinea preexistentă în capul lui Quentin Tarantino. Această explicație este, însă, insuficientă.
Explicația suficientă este că toate acestea sunt obsesii (scurt exemplu: oamenii lui Quentin Tarantino fumează, îndeobște, tutun Red Apple, și preferă să își facă singuri țigările). Iar ceea ce îl diferențiază pe un artist de un autor de produse de serie este tocmai puterea obsesiilor sale.
Quentin Tarantino este obsedat de moarte și de arme, de răul din natura umană, de eruperea feroce a acestui adevăr din adâncul omului („Death Proof” este excepțional în această idee a crimei de dragul crimei însăși), de sânge, de colaje din filme uitate de cinema, de cultura pop, de bani și de acea întâlnire fericită dintre peliculă și muzica de film.
Muzica din filmele lui Quentin Tarantino este, și nu aș vrea să exagerez, cea mai bună muzică din istoria filmelor de cinema, atât cât o cunosc – iar ce face Ennio Morricone în „The Hateful Eight” împlinește această tradiție.
Am folosit cuvântul tradiție, și chiar aici voiam să ajung. Poate că nu ați remarcat, dar am împlinit aproape un sfert de secol de quentinism. Tarantinoieni mai vechi sau, dimpotrivă, mai noi, cu toții trebuie să consemnăm că acest sfert de secol a trecut.
E epuizat El Q? Și-a isprăvit obsesiile? „The Hateful Eight” ne îndeamnă să spunem că da. Nuanțez.
Quentin Tarantino nu mai improvizează, nu mai e în avangardă, nu mai trece de la color la alb-negru și înapoi la color, nu mai disecă, abil, kistch-ul cinema-ului noir, nu. El își consolidează, de acum, universul pe care l-a creat. Aceasta este o poziție conservatoare, desigur. Pe scurt, El Q nu mai e un rebel, pentru că a ajuns un clasic în viață. Are, de-acum, grijă ca orice mare artist, ca orice Dumnezeu, de ceea ce a dat deja lumii.
Quentin Tarantino a scris unele dintre poveștile pentru „Pulp Fiction” în Amsterdam, într-o anumită stare sufletească, clișeistic de ușor de intuit. N-a mai ajuns de-atunci la o perfecțiune a brutalității? E o perspectivă limitată, căci opera quentiniană e bine să fie privită drept ceea ce e: un tot, în care „The Hateful Eight” doar închide cercul deschis cu „Reservoir Dogs”. Ce va fi mai departe? Mai contează? El Q și-a marcat deja anii trecerii sale pe pământ.
Mă gândesc, melancolic, la tinerii care vor vedea, însă, acum primul lor Tarantino și nu vor înțelege măreția acestui artist care, o viață de om, a împușcat și a tăiat în carne vie. E adevărat, „The Hateful Eight” nu deschide un alt drum, dar asta nu mai e problema artistului. El are de mult drumul său, în care se filmează în habitaclul autoturismelor și în interiorul căruțelor, el e cu mult înainte și nu e dator să aștepte pe nimeni.
Aș mai remarca acest amănunt: Dumnezeul-Tarantino s-a refugiat în ultimii ani în epoci istorice tot mai îndepărtate, în care încă se poate îmbăia în lacurile sale de sânge, și în care își poate măcelări fără milă personajele, căci așa au fost timpurile.
Această fugă din prezent, acest refugiu este, cred, răspunsul, deloc discret, pe care Dumnezeul-Tarantino îl dă timpului nostru flasc în consumul de țigarete și de droguri grele pe marele ecran.
Quentin Tarantino a făcut avere și și-a făcut un nume înnobilând clișee. Peste toate, acest amănunt mă face să îl iubesc. El Q a fost, deși nu ați zice, în tot acest timp, de partea celor abuzați.
Cinema-ul pe care ni-l lasă nu este doar pentru entertainment, fie el și nebun. Quentin Tarantino a avut de scris și de filmat o galaxie întreagă în care oamenii trăiesc și mor după cum dorește Dumnezeul galaxiei. El însuși.
Dacă toate cele ce sunt pe lume ar dispărea și s-ar păstra numai și numai universul acestui om obsedat, ce ar înțelege despre noi acela care le-ar vedea peste alte sferturi de secol? Ce ar vedea acesta despre om cred că este îndeajuns pentru a înțelege omul însuși.
Quentin Tarantino e, de aceea, printre ultimii creatori din a șaptea artă. Tot mai puțini au curajul de a fi, în zilele noastre, Dumnezeu. În filmele sale nu apare niciodată un telefon inteligent, nu apare niciodată o tabletă, nu apar televizoare cu ecran plat, de parcă omul acesta nu ne-ar fi fost contemporan. Și așa și e – nu ne-a fost. Ca orice Dumnezeu adevărat, El Q rămâne dincolo de această convenție oarecare: timpul.
Citiți și O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
