În urmă cu câteva săptămâni, mă uitam la nişte episoade mai vechi ale reality show-ului “Frontier Life”. Ideea în jurul căreia era construit show-ul avea în centru câteva familii americane, care urmau să trăiască experienţele unor familii din anul 1886. Aveau să consume aceleaşi alimente, să folosească aceleaşi tehnologii, să locuiască într-o casă construită din lemn, să mulgă vaci şi capre, să tundă iarba folosind coasa şi să poarte hainele caracteristice acelei perioade.
Tocmai aceste haine şi, mai ales, machiajul au fost aspectele care mi-au atras acum atenţia. Un participant la show a remarcat că în 1886, în America, femeile purtau rochii lungi, care le acopereau braţele şi picioarele chiar şi în timpul verii, dar nu foloseau niciodată machiaj. “Este ciudat cum, în trecut, femeile erau foarte stricte în legătură cu acoperirea trupului lor, fără a folosi vreodată, însă, machiaj. Astăzi, în epoca modernă, n-au nicio problemă în a-şi expune trupurile, însă aproape întotdeauna îşi ascund faţa sub machiaj.”
Machiajul mi s-a părut întotdeauna ceva foarte ciudat. Am lucrat o vreme în televiziune, aşa că înteleg utilitatea sa în acel mediu, unde este absolut esenţial, căci altfel oamenii ar arăta ca nişte zombi traşi la faţă. Există, de asemenea, şi-o lungă tradiţie a folosirii machiajului în teatru. Dar, în ambele cazuri, machiajul face parte din recuzita iluzionistului care poartă publicul într-o lume a fanteziei.
De ce poartă femeile, însă, atât de mult machiaj în viaţa de zi cu zi? Asta nu pot să înţeleg eu. Cunosc femei care sunt atât de speriate de ideea de a fi văzute fără machiaj, încât se trezesc foarte devreme dimineaţa doar pentru a-şi aranja machiajul înainte ca ceilalţi să se trezească. Dorm fără să se demachieze. Îşi petrec fiecare moment al vieţii lor acoperite de o varietate de creme, rujuri, rimeluri, creioane de ochi, fond de ten şi poţiuni magice antirid.
Alte femei se machiază doar din când în când. Folosesc diverse creioane şi culori pentru a schimba forma ochilor şi pentru a le da culoare. Îşi îmbracă buzele în diferite glossuri cu texturi apoase pentru a-şi face buzele să strălucească şi să pară mai mari. Îşi acoperă imperfecţiunile tenului folosind fond de ten. Devine evident, astfel, motivul pentru care firmele producătoare au cifre de afaceri de miliarde de dolari anual. Fiindcă pentru fiecare produs de machiaj, pentru fiecare ruj, cremă, fard de pleoape, ş.a.m.d, există un produs special conceput pentru a le curăţa.
Şi totuşi de ce fac asta? Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun deseori. Ar fi chiar aşa o crimă ca fiecare femeie să se dezvăluie în toată naturaleţea ei, cu faţa lipsită de diferite pudre şi modificări de umbre sau structură? Ce s-ar întâmpla dacă şi-ar întâlni prietenii, colegii sau şefii aşa? Chiar ar fugi toţi înspăimântaţi?
Iar în ceea ce-i priveşte pe bărbaţii din viaţa lor, fie că este vorba de soţi, iubiţi sau potenţiali iubiţi, ar fi chiar aşa o tragedie dacă aceştia le-ar vedea faţa lipsită de machiaj, naturală?
Nu prea cred. Personal, prefer să privesc o femeie cu trăsăturile ei naturale nealterate, chiar dacă asta implică şi existenţa anumitor imperfecţiuni, decât o femeie care foloseşte diverse pudre, culori şi trucuri pentru a arăta, de fapt, ca un clovn “perfect”. Şi folosesc cuvântul clovn pentru că exact aşa arată femeile machiate – ca un fel de imitaţie înspăimântătoare a presupusei “perfecţiuni”, pictată pe faţa unei femei obişnuite.
Imaginaţi-vă doar cum ar fi să vă întâlniţi cu un bărbat care poartă atât de mult machiaj pentru a arăta “perfect”. Înspăimântător, nu-i aşa? Ei bine, reciproca este perfect valabilă. Machiajul este o mască. Un scut. O deghizare. Femeile care-l folosesc îşi ascund adevărata faţă de lume, inclusiv faţă de acel cineva despre care se presupune că ar trebui să le cunoască cel mai bine, fie că este vorba de soţ sau iubit. Până la urmă, privim feţele celor cu care interacţionăm pentru a le citi emoţiile, pentru a-i înţelege, pentru a simţi ce simt şi ei. Şi este imposibil să faci asta când cealaltă persoană este ascunsă în spatele unui scut de pulberi, pigmenţi şi creme scumpe.
Şi haideţi să fim sinceri. Machiajul nu ascunde nimic când eşti aproape de cineva. Machiajul funcţioneză în televiziune pentru că telespectatorul se află la câţiva metri depărtare. Când distanţa este mică, însă, până şi cel mai prost tip din lume poate să observe cu uşurinţă că femeia poartă un strat de machiaj gros de câteva degete. Chiar şi cel mai prost tip din lume ştie că buzele ei nu sunt, de fapt, roşu strălucitor, că pielea ei nu e la fel de moale şi de albă ca smântâna şi că ochii ei au o dimensiune normală.
Şi, exact cum a observat şi participantul din acel show de televiziune, aceeaşi femeie care se acoperă sub o tonă de machiaj îşi descoperă braţele şi picioarele acum. Aproape fiecare detaliu al trupului ei devine vizibil, nemaifiind ascuns de fuste supradimensionate şi de mâneci largi. Doar faţa ei rămâne ascunsă sub o armură de machiaj. Toată lumea îi poate observa adevărata formă a mâinilor, picioarelor sau abdomenului, nu însă şi faţa, fereastra sufletului său, care rămâne ascunsă, protejată şi deghizată.
Nu sunt sigur că o să înţeleg vreodată această dihotomie ciudată. Singura mea presupunere este că totul are legătură cu frica. E ok să-ţi dezvălui dimensiunile corpului, însă niciodată dimensiunile sufletului. Şi asta este, din punctul meu de vedere, cu adevărat o ruşine.
The English version
A few weeks ago, I was watching old episodes of an American reality show called “Frontier Life”. The premise of the show was that several families would live the “real life” experiences of people in 1886 in the western United States. They’d eat the same foods as 1886, use the same technologies, live in a house made of wood, milk goats and cows, cut grass with a scythe (coasa) and wear the same clothes.
It was the clothes, and specifically the make-up, which interested me.
One participant in the show accurately noted that in 1886 America, women wore long dresses that covered their arms and legs, even in summer. But they never, ever wore make-up. His comment, “It’s strange how in the past, women were very strict about covering their bodies. But they never used make-up. Now in modern times, women can expose their bodies without a problem but they almost always hide their faces in make-up.”
Here in modern times, I’ve always found make-up to be very strange. I used to work in television so I can understand the use of make-up in that medium – it’s absolutely mandatory or else people look like haggard zombies. There is also a long tradition of using make-up in the theater. But both of those examples are deliberate illusions to transport the audience to a world of illusion and fantasy.
But why do women wear so much make-up in every day life? This is what I cannot understand. I know women who are so paranoid about being seen without make-up that they wake up very early in the morning only to repair their make up. They sleep in their make-up. They spend every waking minute of their life covered in a wide variety of creams, rouges, mascaras, eyeliners, foundations, anti-wrinkle potions and lipsticks.
Other women only use make-up sometimes. They use pencils and colors to shape, color and change the shape of their eyes. They wear colors and glossy solutions to make their lips shine or appear bigger than they really are. They cover imperfections in their skin. It’s obviously a big business with billions of euros made every year by companies in this domeniu. Because for every article of make-up, every lipstick, every cream, every color, every glob of ink on their eyelashes, there is also a product to REMOVE those items from their face.
But why though? This is the question I ask myself. What would be the “crime” if every woman showed her natural, unpainted, uncolored and unaltered face in public? What would happen if they met their friends, colleagues and employer like that? Would they all run in horror?
And what of the men in their lives, whether their husbands, boyfriends or potential boyfriends? What would the men think if they saw a woman with her natural face? Would it truly be a tragedy?
I don’t think so. Personally I’d rather see a woman with her natural face, including some “imperfections”, than a woman who uses paints, colors and tricks to look like a “perfect” clown. I say the word clown because that’s exactly what women look like – some kind of scary imitation of supposedly “perfection” painted onto the face of an ordinary woman.
Just imagine for one second if you met a man who wore this much make-up in order to look “perfect”. Scary isn’t it? And the same is true for women. It’s a mask. It’s a shield. It’s a disguise. It hides their true face from the world, including from someone (boyfriend or husband) who is supposed to know them best. We look into the faces of people to read their emotions, to understand them, to feel what they are feeling.
And this is impossible to do when the other person is hidden behind a shield of expensive paints, colors and creams.
And let’s be honest – make-up hides nothing at close range. Make-up works for the theater and television because the viewer is several meters away. But at close range, even the stupidest guy in the world can see that a woman is wearing several centimeters of make-up. The stupidest guy in the world knows her lips aren’t really bright cherry red, that her skin isn’t really creamy like smantana and that her eyes are of normal size.
And just like the participant observed in the television show, the same woman who will wear a metric ton of make-up will have her arms bare and her legs showing. Just about every aspect of her body is viewable and not hidden under bulky skirts and large sleeves. It’s only her face that’s hidden under an armor of make-up. Everyone can see the true shape and dimensions of her arms, her legs, and her stomach but her face, the “window to the soul”, is what is hidden, protected and disguised.
It’s a strange dichotomy and I’m not sure I will ever understand it. My only guess is that it has to do with fear. It’s okay to reveal the shape of your body but never, ever the dimensions of your soul. And that, to me, is a real shame.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
