E ca o amantă vizitată cu oblăduire maritală în serile sfârșitului de săptămână sau la mese mai sofisticate, mai muncite, mai construite. În viața mea a intrat relativ târziu, ca băutură de om mare, nu ca instrument de teribilism și de petreceri deșucheate. Pe vremea aceea, fața îi era luată de bere, de cocktail-uri, de tării care mai de care mai fumigene, într-o frondă (post)adolescentină care… dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Astăzi chiar glumesc și nu prea când spun că un semn (s)pre îmbătrânire este că, atunci când vine vorba despre alcool, nu mai beau aproape decât vin.
Vinul a intrat în viața mea nu ca băutură, ci ca seducție sinestezică. Ultimul simț ațâțat a fost chiar el, gustul. Înainte, însă, sucombaseră în fața vinului ochiul, excitat de esența de granat corcolită de cristalul paharului. Urechea, răsfățată de gâlgâirea groasă, surdă, senzuală a lichidului din conductul sticlei înspre găoacea recipientului. Mirosul, neînvățat, rudimentar, încăpățânat, forțându-se să prindă, ca pe niște fluturi, adieri de fruct, fâlfâiri de lemn nobil, izuri de ciocolată, păreri de vanilie. Intelectul, mai ales el, tulburat de formidabilele versuri ale lui Khayyam, de istorie și literatură, de Chambertin și de vinul de Anjou din Cei trei muschetari, de felul în care se compune, jumătate din știință, jumătate din magie, complet din hazardul naturii, de recomandările terapeutice, de voluptatea pantagruelică a lui Păstorel, de poveștile pe care le spune și pe care le acompaniază. Capriciul, gâdilat în devenirea lui adultă de ideea unui pahar de vin, semn de maturitate, de clasă, de boierie, de cosmopolitanism.
Astăzi, în continuare, cel mai venetic și mai nețesălat sunt tot când vine vorba de gust. De altfel, lista mea de must-uri (sic!) de la vin e radicală și cumplit de simplistă:
– Să nu fie fiert. Unul dintre cele mai teribile răuri din viață i se datorează.
– Să nu fie de țară. Poți să mă aburești cât vrei cum ai făcut tu vinul, de la idee până la pahar, poți să îmi dai pe la nas cu strugurii culeși de mâna ta, mângâiați, frâmântați, adorați, puține lucruri mi se par mai descumpănitoare decât o licoare cu o culoare incertă fierbând într-o butelcă de plastic.
– Să nu fie dulce. Cu cât mai încărcat de zaharuri, cu atât mai departe de mine. Un pahar de Porto la sfârșitul unei mese merge doar pentru a onora gazda, bucatele și eticheta.
– Să nu fie demidulce. Că e inutil, zic eu.
– Să nu fie rubiniu deschis dacă e roșu, aproape portocaliu dacă e alb, corai dacă e rosé. Ești obraznic, nene, mi se va răspunde, aici vorbim de vinuri, nu de acuarele. Se prea poate, doar că, la mine, ochiul se sesizează înainte de mână. Culorile astea îmi evocă fiole, surogate și îmi șoptesc despre gusturi sălcii, artificiale, chimice.
– Să nu fie în pahar de apă, în bol de brandy, în flûte de șampanie, ci în pahar corect, corespunzător, obligatoriu de vin. Cu picior, cu deschizătură generoasă și cu poale copioase, în care să aibă loc să își învârtă toate volanele de arome.
– Să nu fie îndoit, ci solitar și mândru în singurătatea lui. Însoțirea cu apa să nu fie decât prin corespondență.
Atâtea nu-uri lasă, hélas, puțin loc pentru să fie:
– Să fie meritat. Să pună punct unei zile grele, să recompenseze un efort, să sărbătorească un pas, să puncteze o confesiune.
– Să fie împărțit. Un pahar de vin singur, câteodată, dă bine, un pahar de vin în oglindă la celălalt capăt al mesei e complet.
– Să fie împărtășit. Dacă vinul e bun, admirația e molipsitoare.
– Să fie frumos. Eu sunt un profan și vă asigur că mulți ca mine se uită la etichete, la nume, la imagini, la întorsături, motive și texte de prezentare. Eu sunt gata să fiu tras pe sfoară de un ambalaj cu schepsis.
– Să fie onorat. Cu ustensile pe măsură, cu timp, cu feluri care să îi exalte caracterul, cu prieteni.
– Să fie atât cât trebuie ca să mi-l amintesc cu plăcere, nu cu durere de cap.
– Să fie povestit. Să aibă o istorie, să prezinte sedimente de legendă, să fie explicitat. Să mă incite să îi descopăr succesiv capitolele despre fructe de pădure, taninuri echilibrate, arome de citrice sau postgust cu tente de cacao. Să fiu ajutat să îi înțeleg profilul, spiritul, temperamentul, valoarea. Să fiu învățat să îmi placă.
– Să fie liber. Liber în propria mea interpretare olfactivă și gustativă. Liber în simplitatea mea, unde s-ar putea să nu îi sesisez reminiscențele minerale, cireșe, mentă sau fum de stejar, ci să îmi placă, pur și simplu, fără carte de vizită. Acum câțiva ani, am avut plăcerea și surpriza să traduc Dicționarul din dragoste de vin al lui Bernard Pivot (de unde, probabil, și impresia unora că m-aș pricepe la vinuri mai mult decât o fac :)). Departe de mine de a mă compara cu ilustrul jurnalist și literat francez, doar că, întocmai ca și lui, și mie mi se pare superfluă prețiozitatea sforăitoare la care unii somelieri recurg în povestirea unui vin. Ai zice că cele mai elaborate parfumuri, fragmentele unei simfonii, o piață întreagă de legume, fructe și rădăcinoase plus jumătate din mirodeniile Orientului au congregat ca să zămislaescă nu un vin, ci un nectar extraterestru. Vorba unui conviv chefliu: Domnule, pare că ați uitat de struguri!
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
