Din cauza încălzirii globale, mai ales în București, eu am învățat să iubesc și când vântul bate tare din față, și când plouă torențial, și când toarnă lapoviță. Puține sunt aspectele meteorologice care să îmi înfrângă, la nivel de neastâmpăr, nevoia imparabilă de a mângâia un c_r de femeie a cărui curbură seamănă cu cele din Carnavalul de la Rio. Nimic din climatul temperat continental al țării noastre nu a reușit până acum să îmi înfrâneze sau avarieze vreo erecție. Niciun vânt și nicio zăpadă nu mă abătuseră vreodată de la drumul meu drept. Nimic! Asta, până la apariția lui El Niño. Nu știu exact cine este El Niño ăsta nenorocit, dar cert e că, în ciuda rezistenței mele la intemperii și temperaturi extreme, acest El Niño venit pe capul nostru din senin, a reușit să îmi creeze o problemă.
O problemă de prestigiu, vreau să zic.
Se întâmplase acum ca într-o iarnă să cunosc o doamnă cu un vocabular elevat și cu un prezent amoros deficitar și care, după pozele pe care le primisem de la ea, deși rubicondă, arăta deosebit de atrăgătoare. Un chip rotund de păpușă, cu nasul cârn și cu ochii albaștri, gata mereu să zâmbească. Un fel de fetiță de patruzeci de ani căreia, dacă nu ai risca pușcăria, i-ai pune afectuos mâna pe fund vara în autobuz și ai ține-o acolo până la stația la care trebuie să cobori. Ba poate chiar ai mai merge o stație în plus preferând să te întorci un pic pe jos, visător!
Era ceva manager într-o multinațională.
Eu nu sunt cine știe ce Brad Pitt sau ălălalt frumos, cum îi zice, ceva cu Clooney, dar în schimb mă pricep să vorbesc. Și, spre norocul meu, așa a lăsat Dumnezeu treaba pe pământ, că la femei dragostea le intră pe urechi. Adică, dacă ești un pic mai arătos decât dracul, dar ai darul vorbirii, ești un om făcut. Acum, e lucru știut, că o femeie grăsuță, într-un post de conducere într-o multinațională, este întotdeauna o femeie educată și vorbăreață. Că vorbește frumos, cu dicție, întreține cu ușurință conversații inteligente și, în genere, se descurcă foarte bine în discurs. Singurul moment în care se pierde cu firea și vezi că se fâstâcește e când vine vorba de futut. Și nu, nu de fututul în general, teoria o știe. Ci de fututul ei personal. De aceea, astfel de femei prețuiesc bărbații care știu să ajungă la subiectul acesta delicat fără să le pună pe ele într-o lumină neplăcută.
Dar, să revin la El Niño!
Așa o vreme criminală și un viscol năprasnic nu mai văzusem în viața mea până în seara aia. Era îngrozitor. Parcă ningea cu lame de ras, așa te tăia zăpada pe față. Prin aer zburau obiecte, mari și mici, care te puteau omorî fără să îți dai măcar seama. Eu am o mașină mică și ușoară. Cum înaintam cu ea orbește prin viscolul sălbatic, mă rugam în sinea mea că, dacă o fi să mă ridice cu tot cu mașină în aer, vântul să nu mă ducă prea sus, prin cine știe ce copaci, ca să pot fi descarcerat la timp. Când am oprit și m-am dat jos din mașină, m-am ținut de ușă vreo zece minute înclinat la 45 de grade ca să sparg vântul cu capul și să nu fiu luat pe sus și dus la vreo altă adresă. Pe la vreo altă femeie. Evident, nu m-ar fi crezut nimeni că nu o făcusem intenționat. Iar asta m-ar fi durut foarte tare pentru că eu sunt un tip de onoare, care își respectă cuvântul, chiar şi atunci când bate vântul din față.
În fine, ținându-mă agățat de pereții blocului și patinând groaznic la fiecare pas, ca un erou din filmele americane care luptă cu soarta potrivnică, am reușit să ajung la scara ei și să sun la interfon. Deși mi s-a părut o veșnicie până a deschis, când am văzut-o am zâmbit încântat. Era tunsă scurt, era simpatică și zâmbea fericită de parcă venise însuși Moș Crăciun. Îmi plac la nebunie femeile care se uită în ochii mei și îmi zâmbesc. Mi s-a părut de bun augur, așa că am pășit încrezător, pe jumătate deja decongelat, în holul ei de la intrare.
– El e Nero! zice ea în timp ce închidea ușa în urma mea și îmi arăta un tablou de pe perete, lângă cuier.
– Ce frumos! zic și îmi sug țurțurii din mustață.
Nero era un câine flocos care adulmeca anonim ceva în iarba unui parc.
– Acum e la mama, zice ea.
Îmi dau jos jacheta îmblănită și o pun în cuier.
– Cine e la mama? o întreb.
– Nero, cine să fie. E răcit.
Aha. Deci Nero era răcit. Sincer îmi părea bine că Nero era răcit și lipsea pentru că îmi displace profund ca un câine să se uite la mine cu limba scoasă de un cot și să mai și chițăie din când în când în timp ce eu îi penetrez stăpâna.
– La mine se poate merge în toată casa în picioarele goale, să știi.
Am înțeles instantaneu, așa că mi-am dat jos bocancii și am pășit cu sfială pe covorul flocos care de pe hol se răspândea mai departe în toate camerele.
Era un apartament mare și frumos. Fără îndoială că femeia asta grăsuță și simpatică avea gust și bani. Banii nu m-au impresionat niciodată, în schimb gustul, da. Am intrat într-un living încărcat de o mobilă veche, grea, sculptată și ornamentată cu tot felul de păpușele și poze și ne-am așezat în două fotolii joase și moi în care m-am înfundat ca într-un colac de salvare pe apă. Era grozav de confortabil. Ea s-a așezat pe celălalt, la celălalt capăt al măsuței și, așezându-se, rochița subțire în care era îmbrăcată i s-a ridicat pe coapsele ei pline, dezvelindu-i-le până la jumătate. Deși grăsuță, avea picioare frumoase, cu o carnație lină și curată, iar genunchii erau adorabili. M-am simțit brusc foarte bine.
– Ce vrei să bei? mă întreabă ea încercând să sune languroasă. Am Porto, Syrah, Zinfandel și Traminer.
Auzind numele astea mie mi s-a părut mai degrabă că a enumerat niște scriitori celebri din care eu nu citisem nimic. M-am simțit puțin încurcat pentru că eu nu consum alcool. Dar se vedea de la o poștă că femeia se pregătise ca pentru un eveniment ieșit din cpmun, iar să o refuz ar fi stricat de la început tot hazul. Măsuța dintre fotolii era încărcată cu farfurii și farfurioare cu mâncăruri spectaculoase. Dintre ele se ridicau două pahare cu picior, elegante și probabil scumpe din care se presupunea că urma să bem noi vinul. Totul era ca la carte. Până și lumina din cameră era dată mică, potrivită pentru un preludiu de calitate.
– Am să beau un Porto, zic.
– Ah, ce bine, exclamă ea fericită. Acesta e și preferatul meu, zice și zâmbește iar zâmbetul ăla frumos de fetiță.
După ce mă chinui vreo cinci minute cu tirbușonul reușesc să scot pluta de la sticlă, iar ea toarnă grațioasă lichidul roșu care sclipea romantic în lumina redusă a camerei. Ciocnim și bem. Și rămânem cu paharele în mână. Eu la un capăt al măsuței, ea la celălalt. Era un început perfect.
Era timpul să facem conversație. Și, într-adevăr, începem să vorbim. Adică ea începe, plină de aplomb și dezinhibată, să îmi vorbească.
Despre Nero!
Nero, în copilărie avusese o formă gravă de depresie cauzată de sensibilitatea lui ereditară pe linie maternă. Mama lui, o cățea pe nume Matilda, delicată și sensibilă la patogeni, în urma unei iubiri cu un foxterier ușuratic, a născut cvintupli din care nu a supraviețuit decât Nero. Din cauza asta, Nero, crescând, a devenit din ce in ce mai retras și mai singuratic. Ca să îmi demonstreze cât de serios vorbea, la un moment dat ea a scos dintr-un sertar un teanc de poze color de ale lui Nero, m-a chemat lângă ea și mi-a explicat, pe rând și pe îndelete, cu un vocabular elaborat și precis, stările prin care trecea Nero în fiecare dintre poze. Unde erau făcut pozele, cu ce ocazie și în ce zi a săptămânii. Și cât de mult suferea ea. Afară se auzea viscolul acela năprasnic și, din când în când, cum se mai rupea câte un copac din cei din fața blocului. Noi vorbeam despre Nero. Ca să ne putem uita la pozele lui, a trebuit să mă ridic din fotoliu și să vin lângă ea pe canapeaua mică în stil rococo dintre fotolii cu teancul de poze în față. Ea îmi povestea, eu mâncam din preparatele alea fantaste, sorbeam câte o gură de Porto și dădeam afirmativ din cap.
Până când m-am enervat așa de tare încât, după ce am dus paharul de Porto până la fund, i-am zis:
– Știi ceva? Ia mai dă-l în pu_a mea pe Nero!
Și spunând asta, i-am băgat brusc mâna sub rochița ei subțire. Și am mers cu ea în sus mângâind-o pe coapsa ei tare până între picioarele ei.
În momentul acela, ea a scăpat din mâini fotografiile. A închis dintr-o dată ochii și și-a lăsat capul pe spate de parcă tocmai fusese tranchilizată din elicopter cu o pușcă medicinală, ca animalele alea de pe Animal Planet. Fotografiile lui Nero s-au împrăștiat pe covor, fără demnitate. Am încălecat-o pe jumătate acolo pe canapeaua rococo și am început să o sărut. S-a înmuiat toată ca un jeleu de căpșuni, a gemut încet și, la un moment dat, am auzit-o scâncind:
– Stai, stai puțin. Hai să mergem dincolo!
Numai că, așa cum urma să aflu foarte curând, Nero fusese partea cea mai ușoară a acestei întâmplări cu acest neobișnuit manager de multinațională.
M-am întins pe pat cu senzația că tocmai intrasem în dormitorul lui Ludovic al XIV-lea. Masiv. Totul era ireal de masiv. Iar ea, dezbrăcată si frumușică, masivă la rândul ei, părea o viețuitoare fermecată prin așternuturile alea impecabil de curate și de frumos mirositoare. Se vedea de la o poștă că se pregătise serios pentru întâlnirea asta și că demonstrația de atracție a corpurilor pe care urma să o facem împreună însemna enorm pentru ea. Mi-am zis că, dintr-un motiv care îmi scăpa, Dumnezeu era tare milostiv cu mine și mă aflam exact în locul care mi se potrivea cel mai bine. Mă dezbrăcasem, iar trupul ei frumos proporționat și pietros își făcuse deja efectul cu pricina asupra mea. Mă apropii pe ea, o cuprind.
Ea are un moment de respect personal, întinde sânii în față și mă întreabă ca un copil pe alt copil:
– Nu-i așa că îți plac sânii mei?
Și îi împinge înainte până aproape nasul meu. Adevărul era ca erau niște sâni frumoși, bine proporționați și fermi. Zice:
– Vezi, nici nu se observă operația!
Mă uit la ei și zic:
– Ai dreptate, nu se observă!
– O să ai grijă de mine, nu-i așa? Zice ea încet, rugător.
Să am grijă de ea? Bineînțeles că o să am grijă de ea, Dumnezeule. Eu sunt un îngrijitor de femei calificat. Si apoi, tocmai mă strecurasem în patul lui Ludovic al XIV-lea, nu eram un oarecare. Evident că urma să am grijă de ea cum nimeni altcineva din lume nu ar fi putut.
– Sigur că o să am, zic asigurator de la înălțimea aia pe care tocmai mi-o conferise patul, ca și cum vorbeam cu un copil fricos și lipsit de apărare. Stai liniștită, draga mea.
Și o sărut. Apoi o mângâi pe tot corpul și simt cum intră în fibrilație. E momentul. Mă pregătesc.
Când eram foarte aproape, ea însă se extrage din îmbrățișarea mea, își dă capul puțin pe spate, se uită la mine serioasă, și zice cu ceea ce mi s-a părut a fi un început de reproș:
– Păi, ai zis că o să ai grijă.
Sunt descumpănit. Ceva nu e în regulă aici.
– Sigur că o sa am, draga mea, zic și o mângâi pe o fesă.
– Păi, când? zice ea.
Asta mi se pare o întrebare prostească.
– Tot timpul, zic eu, la fel de stupid, ascultând în paralel cum El Niño se dezlănțuia afară, turbat.
Și iar o mângâi peste tot. Ea geme, se zvârcolește, mă dorește. Zice:
– Hai!
Dau să intru. Ea mă împinge iar.
– Păi, nu ai zis că ai grijă?
Femeia asta de multinațională începe să mă enerveze.
– Am grijă, stai liniștită.
– Păi cum ai, că eu văd că nu ai deloc.
Zău, chestia asta mă scoate din sărite. Era oare posibil, prin absurd, ca femeile astea de la multinaționale să aibă niște protocoale secrete de fu_ut pe care eu să nu le cunosc? Cum adică nu aveam grijă?! Fusesem foarte cald cu ea, foarte tandru, cu un preludiu lung și delicat.
Devin direct și tehnic. Zic:
– Nu-ți fie teamă, o să am grijă, nu am să termin înăuntru.
Ea se uită la mine dezamăgită. Zice:
– Nu asta e problema. Oricum, mi-am pus diafragmă.
Și-a pus diafragmă?! Asta ce naiba mai însemna? Suna de parcă zicea că și-a pus cască de motocicletă și costum antitero. Știam că diafragma e când respiri.
– Păi, și atunci, înseamnă că e în regulă, nu?
– Nu e în regulă, scâncește ea și se împinge cu fruntea în umărul meu.
– Păi de ce nu e în regulă, draga mea? o întreb.
– Pentru că ai zis că ai grijă de mine, zice ea.
– Păi și nu am?
– Nu ai!
– Cum Dumnezeu nu am grijă de tine, draga mea? izbucnesc scos din sărite.
Ea scâncește. Zice în cele din urmă:
– Păi, unde e prezervativul?
Prezervativul?! Sfinte Sisoe!
– Care prezervativ? zic siderat.
– Ăla pe care trebuie să ți-l pui, zice ea
– Păi nu am, zic, pierdut.
– Păi vezi!
– Tu nu ai?
– Nu am, zice ea.
– Păi vouă nu vă dă de la multinațională? zic.
– Nu ne dă.
Care va să zică în contractele de muncă nu prinseseră clauza asta.
Îmi dau seama că e un moment crucial. Îmi plimb ochii prin semiîntunericul dormitorului într-un început de anxietate. Abia acum observ că pe fiecare perete din dormitor sunt agățate tablouri. Toate îl reprezintă, în poze ușor depresive, pe Nero. Nero cu mingea. Nero cu zgardă. Nero fără zgardă. Nero trist. Nero în două labe.
Și văzând poza cu Nero trist mi-a adus brusc aminte de ultimul meu set de analize ieșite corect. Mă întorc înspre ea cuprins de entuziasm, o cuprind educat pe după gât și zic:
– Facem fără. Am analizele perfecte.
– Nici nu mă gândesc, răspunde ea nervoasă ea și se întoarce cu curul la mine sub plapumă. Apoi adaugă scurt și autoritar, ca la o ședință de producție: Fără prezervativ nu facem nimic!
Adică, clar?
Care va să zică, mă acuza implicit că am sida, sifilis și o blenoragie de cartier care urma să îi dea mâncărimi săptămâni la rând. Mi se părea nedrept. Aveam un trecut veneric impecabil. Am rămas cu ochii în tavan într-un impas dureros și cu stima de sine vizibil deteriorată. Numai că ea nu degeaba era manager la o multinațională. Prin fișa postului trebuia să știe să rezolve tocmai astfel de situații fără ieșire. Cum era întoarsă cu curul la mine, zice încet, cu gura în perne:
– Du-te tu, te rog, și cumpără niște prezervative de la farmacie.
E ciudat cum oamenii pot gândi în același timp două lucruri diferite și profund contrarii. În prima clipă ideea ei mi s-a părut absolut genială, chiar dacă pe mine mă apucă râsul și îmi pierd concentrarea când îmi pun prezervativ. Însemna, pur și simplu, să merg până la prima farmacie, să cumpăr câteva prezervative, să mă întorc cu ele în patul lui Ludovic și să petrec o noapte de vis în diafragmă.
Numai că, simultan, mi-am amintit de El Niño. Deși sunt un tip masiv, sunt fragil. Și, mai presus de toate, leneș! Sincer, când mi-am amintit vijelia năprasnică de afară, m-a luat cu frisoane.
– Farmacia asta unde e? întreb pierdut.
Ea se înviorează dintr-o dată. Se întoarce spre mine pe pernă și zice, revigorată:
– La vreo trei blocuri de aici. În jos, spre stația de troleu!
Și arată cu mâna în tavan, spre stația de troleu.
Trei blocuri?! Calculez repede. Erau blocuri cu patru etaje, cu câte patru scări. Fiecare avea cel puțin o sută de metri. Plus spațiile dintre ele, încă vreo sută de metri. Dus-întors, aproape un kilometru de eră glaciară. Îmi vin în minte ochii inexpresivi ai peștilor congelați și mă ia amețeala!
– Te duci ? întreabă ea nerăbdătoare.
Încă mai fac socoteli.
– Alta mai aproape nu este? întreb cu sentimentul unui inculpat în așteptarea pronunțării.
– Mai este una. Chiar aici, la parterul blocului.
Dumnezeu e mare!
– Perfect!, zic, gata să sar din pat.
– Dar la ora asta e închisă! Cred că a închis de vreo jumătate de oră, zice ea uitându-se la ceasul de pe perete.
Ah. Adică exact cât ne uitasem la pozele dobitocului deprimat!
– Te duci? mă întreabă ea, rugător.
– Mă duc, zic eu brusc hotărât.
Și dau să mă dezvelesc de plapumă. Doar că tocmai în clipa aia se aude o bubuitură groaznică afară. Sar din pat și mă uit pe geam.
– S-a rupt un plop, zic elegiac.
– Sa rupt un plop? zice ea.
– Da, și a căzut peste bloc.
– Dă-l naibii de plop! Te duci?
– Brr… zic și mă bag iar în plapumă lângă ea.
O iau în brațe și mă lipesc de curul ei rotund si cald. Ce bine e! Dar ea se trage de cur în față de parcă aș fi urzicat-o și repetă apăsat:
– Nimic fără prezervativ! Ți-am spus! Du-te!
Dau iar plapuma de pe mine și mă ridic în picioare hotărât să plec la farmacie. Doar că mai rămân puțin la marginea patului. Zic:
– Balcon ai?
– Ce să am? zice ea.
– Balcon.
– Balcon balcon? întreabă ea nedumerită.
– Balcon balcon, zic eu.
Se ridică și mergem amândoi în pielea goală la ușa balconului. O deschide. O rafală de vânt înghețat vâjâie prin deschizătură și îmi scurtează brusc organul cu zece centimetri. O închide.
– Hai că nu e chiar așa de rău, zice ea. Nu fi puturos!
M-am uitat în jos. Acolo unde până acum câteva secunde avusesem un organ drept şi masiv mai rămăsese un ciot, greu de distins. M-a apucat o disperare bolnăvicioasă.
-Dă-mi un pahar de Porto, zic.
Ea îmi aduce repede un pahar plin. Îl dau pe tot pe gât.
– Adu-mi și hainele!
Ea se duce repede în hol și îmi aduce toate hainele.
– Adu-mi și bocancii! îi ordon.
Ea îmi aduce și bocancii.
– Și căciula!
Îmi întinde repede și căciula.
– Și mănușile.
M-am îmbrăcat, m-am încălțat și m-am uitat în oglindă. Din față. Din profil. Din celălalt profil. Nu puteam să mă hotărăsc deloc cu cine semănam mai bine: Cu Scott sau cu Amundsen. Ce destine diferite însă aveam, mă gândeam cuprins de o meditație retro-meteorologică Ei au pornit să descopere polul, eu, dimpotrivă, să acopăr pula!
Și, cu sentimentul eroic al celui care pornește într-o expediție din care nu știe dacă se va mai întoarce, m-am pus în mișcare.
În curul gol cum era, ea m-a condus grijulie până la ușă să se asigure că plec. Iar chiar când închideam ușa în urma mea, a făcut gestul cu care m-a convins definitiv. A scos limba la mine, și-a împins pieptul în față și a mai zis o dată, râzând acolo, în cadrul ușii:
– Și vezi ce țâțe mișto am? Zi că nu-i așa!
Am luat-o în jos pe scări. Tipele astea din multinaționale au țâțe mișto, mi-am zis. Ceva le lipsește lor, nu știu exact unde, dar țâțele le au, într-adevăr, mișto. Ce e al lor e al lor!
Am ajuns jos. Când am deschis ușa blocului, m-a plesnit un vânt de m-a durut. Am alunecat și am căzut. Și cum mă rostogoleam pe gheață, m-a bufnit dintr-o dată râsul. Mă rostogoleam spre farmacie și râdeam! Râdeam cu lacrimi de mine însumi în mijlocul acestei glaciațiuni anticoncepționale și mă gândeam: El Niño, sunt tare!
Și corporatista asta cu țâțele ei operate și cu ochii ei albaștri, era mai tare decât noi amândoi la un loc! Mă convinsese!
Îl puteți urmări pe autor aici sau să aflați mai multe despre el, aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
