Cine călătoreşte des cu Air France ştie că a avea un bilet de avion nu este neapărat sinonim cu a lua avionul. Pentru că în ţara celor 35 de ore lucrate pe săptămână şi 40 de zile de concediu pe an, viaţa este grea. Atât de grea, încât până şi piloţii fac grevă pentru a protesta. Iar eu sunt o adeptă ferventă a exercitării drepturilor. Doar că, atunci când asta înseamnă că nu mă pot întoarce acasă, după o săptămână infernală, încep să văd lucrurile un pic altfel: unii muncesc, alţii fac grevă! Mai mult, când stau 3 ore în aeroport, fără nici cea ma mică informaţie, toleranţa mea se transformă în agresivitate şi, decât să fac o scenă în public, mai bine mă calmez cu o ţigară.
În vremurile acelea, nu exista fumoar în aeroport, nici plan Vigipirate în vigoare. Aşa că am ieşit să spumeg în voie, afară. Un grup de taximetrişti fără ocupaţie a găsit de bonton să facă tocmai atunci glume pe seama mea. Dacă tot duceam lipsă de ţap ispăşitor, am găsit şi eu de bonton să îmi vărs năduful pe ei. Se pare că nu ne-am apreciat reciproc, dar nu am stat să le ascult părerea. Trebuia să străbat în sens invers nebunia generală, pentru a afla veştile. Iar la miezul nopţii, le-am aflat: zborul fusese anulat, toţi pasagerii urmând să plece cu cursa de 6 dimineaţa. Îmbarcare la 5. Chouette! Nu ne rămâne decât să tăiem frunze la câini timp de încă 5 ore, într-o îmbulzeală monstruoasă!
Doar că eu nu mă mai ţineam pe picioare. Am făcut un calcul rapid şi am hotărât că trebuie neapărat să dorm. 3 ore sunt mai bune decât 0, aşa că am declanşat operaţiunea hotelul din apropierea aeroportului. Soarta a hotărât însă ca, la ieşire, să dau peste acelaşi grup de taximetrişti. Erau încă nemulţumiţi de reacţia mea din episodul precedent şi… au refuzat să mă ducă. Ghinion!
Am luat coada de taxiuri la rând, dar răspunsul a fost invariabil, acelaşi:
– Doamnă, am stat la coadă 2 ore. Să fac 10 minute şi 10 euro, pentru a sta din nou la coadă 2 ore…
I-am înţeles perfect, dar asta nu îmi rezolva problema. M-am mai învârtit o vreme pe-acolo, am încercat să-mi utilizez farmecele de femeie singură şi pierdută în noapte. N-a mers.
Blestemam disperată Air France, când un bărbat din grupul de taximetrişti, s-a apropiat de mine:
– Vă duc eu.
M-am uitat bănuitoare la el. Arab pur sânge, accent de tăiat cu cuţitul, zâmbet amuzat în colţul gurii. Și totuşi, nu părea periculos. Să mă fi influenţat ochii aceia catifelaţi, ca ai primului meu iubit?
– Nu vă faceţi griji, mi-a spus el, sunteţi în siguranţă cu mine.
Vorbele lui au provocat însă efectul opus. Abia atunci am simţit teama. Dar fiind el ultima mea speranţă de a ajunge la hotel, l-am urmat. Cu Dumnezeu înainte!
Ne-am îndepărtat destul de mult de parcarea taxiurilor şi am început să mă întreb unde mă duce. Am observat casca pe care o avea în mână, doar în momentul în care s-a oprit lângă o motocicletă.
– Acesta e… taxiul?! l-am întrebat, consternată.
– Da. Sunt taxi moto, mi-a răspuns el, în timp ce scotea liniştit, din portbagajul motocicletei, încă o geacă şi o cască. Puteţi să vă puneţi poşeta în portbagaj, iar valiza de cabină, deasupra.
Nu-mi puteam crede ochilor. Ador aventurile. Dar el era… arab, cu motocicletă, era trecut de miezul nopţii şi nimeni nu ştia unde sunt. Cum reuşesc eu de fiecare dată să mă pun în astfel de situaţii?! Înainte de a pune poşeta în portbagaj, mi-am luat telefonul, cardul şi paşaportul. Inshallah…
Pe drum, el a vorbit tot timpul. De câte ori spunea ceva, se întorcea cu totul spre mine. Drumul, în faţă, el, cu privirea în spate! Pe motocicletă!! M-am crispat atât de tare încât, dacă până atunci abia îl atinsesem, din momentul acela am început să îl strâng în braţe, complet lipită de el. Mi s-a părut o eternitate şi când, în sfârşit, m-am dat jos, întâi am tras cu sete dintr-o ţigară, abia apoi am plătit cursa. I-am mulţumit pentru gest şi i-am lăsat 10€ în plus. Fusese singurul dispus să mă ajute. Merita. Privirea i-a întârziat asupra mea o clipă mai mult decât ar fi trebuit, dar a luat banii fără să spună nimic. I-am cerut câteva cărţi de vizită pentru a le distribui colegilor şi, când mi le-a dat, să intru în pământ de ruşine: preţurile erau cu mult mai ridicate decât cele ale unui taxi normal. Ce îi dădusem eu nu acoperea nici măcar cursa. Mi-am cerut, confuză, scuze şi m-am grăbit să îmi repar greşeala.
– Nu am făcut-o pentru bani! mi-a răspuns, refuzând bancnota pe care i-o întindeam. Adoptase un aer sobru pe care nu i-l văzusem până atunci şi care m-a împiedicat să insist. Stau până vă terminaţi ţigara, a adăugat el. Nu trebuie să rămâneţi singură prin locurile astea…
L-am privit surprinsă. Ce putea să mi se întâmple în faţa unui hotel de 5 stele?! Desigur, eram în faimosul departament neuf trois, dar nu mă simţeam cu nimic în pericol. I-am mulţumit şi, pentru a evita stinghereala, i-am pus o întrebare inocentă:
– Cum aţi ales să vă faceţi taximetrist?
M-a privit ca şi cum întrebarea mea era plină de sensuri ascunse, ca şi cum încerca să înţeleagă dacă sunt demnă de încredere sau nu. Ciudat.
– Eu ori spun adevărul, ori nu spun nimic, mi-a răspuns, după o vreme.
– Nu aveam intenţia să fiu indiscretă. Îmi cer scuze dacă întrebarea mea v-a deranjat…
S-a uitat din nou lung la mine, nehotărât. M-am gândit că am atins o coardă sensibilă, dar nu îmi dădeam seama care. Și, până la urmă, nu avea nicio importanţă. Nu aveam să îl mai văd niciodată.
– Vă plac banii… mi-a spus el, după un nou moment de tăcere.
– De ce spuneţi asta?!
– Mi-aţi cerut să vă duc la un hotel de 5 stele…
– Asta nu înseamnă neapărat că îmi plac banii, i-am răspuns, lejer iritată.
A zâmbit.
– Și eu eram ca dumneavoastră… Când eram tânăr, abuzam de lucrurile bune.
L-am privit curioasă. „Când eram tânăr”… Și totuşi era foarte tânăr, probabil de-o seamă cu mine.
– Aveam 18 ani când am pus pe picioare prima afacere, şi-a început el povestea. Eu vin dintr-un cartier rău famat, nu departe de aici. Tot în neuf trois. Dumneavoastră nu realizaţi unde vă aflaţi. Aici, securitatea e un domeniu… prosper. Făceam peste 100.000€ pe an. Îmi permiteam orice.
A făcut o pauză, iar eu îl priveam cu circumspecţie. Nu ştiam unde vrea să ajungă. A continuat:
– Am patru fraţi: 2 băieţi şi 2 fete. Tata bea şi o bătea pe mama. Ne-a lăsat când eu aveam 17 ani. Mama era casnică. Nu a muncit niciodată şi i-a fost greu. Fratele meu cel mare a plecat şi el, iar noi am rămas singuri. A trebuit să fac ceva pentru a avea grijă de ei toţi. Aşa am început afacerea.
S-a oprit un pic, eu nu îndrăzneam nici să mă mişc. Nu mă aşteptasem la o astfel de confesiune.
– Lucrurile au mers foarte bine, iar familia mea a putut, în sfârşit, să ducă o viaţă bună. Era prima dată de când plecase tata. Până când fratele meu mai mic a început să frecventeze anumite persoane… După puţin, a intrat într-o bandă de dealeri de droguri. Nu avea decât 14 ani.
A spus-o cu atâta amărăciune, de parcă vorbea de propriul lui copil. Am ascultat în continuare:
– I-am cerut să se îndepărteze de ei, dar cine intră nu mai are nicio şansă să iasă. M-am dus apoi eu să vorbesc cu capii. M-au ameninţat. Mie nu mi-e frică de nimeni şi de nimic. Le-am ţinut piept. Nu le-a plăcut. Într-o zi, s-au luat de mama şi de surorile mele. Îi cunosc. Știu de ce sunt în stare…
Mi-am mai aprins o ţigară, aşteptând urmarea.
– În acest colţ de lume, legea e făcută de clanuri. Ori te supui, ori eşti eliminat. Poliţia nu e niciodată acolo când ai nevoie. Nu poţi conta decât pe tine însuţi. Aveam de ales între a-mi găsi mama moartă şi surorile violate sau să reacţionez. Am strâns câţiva prieteni de încredere şi… m-am dus după ei.
A mai făcut o pauză, ca şi cum încerca să mă pregătească pentru ceea ce avea să-mi spună.
– A fost urât… Poliţia a apărut, ca de obicei, la sfârşit. Am fost arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare. Mi-am pierdut afacerea, mi-am pierdut femeia, mi-am pierdut copilul. Nu era fiica mea biologică, era fata iubitei mele. Dar am crescut-o ca pe propriul meu copil. Avea doar câteva luni când am început să mă ocup de ea şi eram singurul tată pe care îl cunoscuse vreodată.
S-a oprit o clipă să-şi tragă sufletul. Eu am tras, tăcută, din ţigară.
– De când am ieşit din închisoare, nu am dormit nici măcar o noapte. Mă trezesc urlând. Am coşmaruri. Nu pot spune ce am trăit acolo… Nici mama nu ştie. Ar muri. Mă trezesc în continuare la 2 dimineaţa, în zgomotul gratiilor trântite de perete. Ne verificau. Eram ca nişte animale la abator…
Devenisem o stană de piatră. Nu puteam sufla un cuvânt. Și-a continuat povestea ca şi cum ar fi povestit un film, cu ochii aţintiţi asupra scenelor de groază pe care le retrăia povestindu-le.
– Când m-am întors acasă, nimeni nu a vorbit cu mine. Oamenii îşi coborau privirea când ne întâlneam. În primele luni, m-am bătut des. De fiecare dată când mă provoca cineva – de obicei, cei din clanul pe care îl atacasem – se ajungea la bătaie. Nu îmi păsa dacă mor. Nu putea fi mai rău decât ce trăisem deja… Femeia mea m-a lăsat. Nu mai suporta să mă vadă întorcându-mă acasă în sânge. Vecinii de palier, cei cu care crescusem şi mă jucasem toată copilăria, nu îmi mai adresau un cuvânt. Nici măcar Fatima. Are 4 copii şi aceeaşi soartă ca mama. Mă aşteptam ca măcar ea să înţeleagă…
Simţeam trecându-mă fiorii. Era atâta durere în vocea lui.
– Într-o noapte, am găsit-o pe Fatima plângând, prăbuşită în faţa blocului. Era disperată. Nu mai avea ce să dea de mâncare la copii. M-a întrebat dacă am să îi împrumut 20 de euro. I-am dat 100. Mi-a zis că mi-i va înapoia, dar am refuzat. I s-a făcut ruşine şi a început să plângă şi mai tare. Îşi cerea iertare că nu îmi vorbise în toate lunile acelea. Îi fusese teamă că, dacă o vede cineva din clan, se vor răzbuna pe copiii ei. Mi-a zis că tuturor le era frică de acelaşi lucru. Dar din noaptea aceea, oamenii m-au privit din nou, în ochi. Timid, dar au făcut-o. Apoi am început să îmi reconstruiesc un simulacru de viaţă. Nimic nu va mai fi ca înainte, dar măcar nu mă dau bătut. Am o familie de întreţinut…
Mă simţeam strivită de încărcătura poveştii lui. Micile mele probleme deveniseră dintr-odată ridicole. Eu mă simţeam ridicolă. Eu nu cunoşteam viaţa aceea. Și nici nu voiam! Abia atunci, ascultându-l, realizam ce viaţă fără griji duc.
– Când eram tânăr, luam totul în râs, a mai spus el. Dar viaţa nu e o glumă…
Am deschis ezitantă gura şi cu greu, am articulat:
– Spuneţi de fiecare dată „când eram tânăr”… Pot să vă întreb câţi ani aveţi?
– 28. Din care 5 i-am trăit în puşcărie…
Gol. În minte. În stomac. În suflet. Omul pe care îl aveam în faţă era cu 5 ani mai tânar decât mine. Și totuşi trăise deja mai multe vieţi într-una. Aş fi vrut să spun ceva. Să îi alin cumva suferinţa. Dar cuvintele îşi pierduseră sensul şi consistenţa în faţa emoţiilor. Cine i-ar fi putut vindeca rănile? Cine i-ar fi putut şterge memoria de la 2 dimineaţa?
M-am uitat îndelung la el, la acest fost puşcăriaş, arab fără studii, imigrant cu accent marcat din neuf trois cu care, în mod normal, nu aş fi interacţionat în niciun fel şi pe care poate că l-aş fi judecat fără să ştiu ce este în sufletul lui. Și am văzut nobleţe, curaj, voinţă. Omul acesta născut şi crescut într-o lume de brute, este încă în stare de gesturi frumoase, când ar avea tot dreptul să se răzbune pentru nedreptatea lumii în care trăim. În timp ce eu şi piloţii de la Air France ne plângem de neajunsurile noastre meschine, într-o ţară în care viaţa e grea, el se zbate să supravieţuiască. În timp ce eu voi rămâne în hotelul meu de 5 stele, el se va întoarce în cruda lui realitate neuf trois.
Dar, vorba lui: viaţa nu e o glumă. Iar el nu a făcut-o pentru bani.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.