Îmi amintesc primele zile împreună ca şi când totul s-ar fi petrecut ieri. Nici nu ştiu când m-am umplut cu aroma ta, cu tine. Ai curs încet, împlinindu-mi viaţa şi, într-o zi, m-am trezit că nu mai pot trăi fără atingerea ta. Atunci am ştiut ce vreau. Pentru prima oară în viaţă, ştiam ce îmi doresc. Să fiu cu tine. Acele prime zile au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Ofeream şi primeam căldură. Un alt suflet avea nevoie de mine. Te priveam şi viitorul părea atât de simplu. Mai târziu am aflat că nimic nu e simplu în privinţa zilelor ce vin.
Mai ştii când am făcut dragoste prima oară? Cum tremuram amândoi, lipiţi unul de celălalt, şi eu te-am întrebat dacă eşti bine, dar nu puteai vorbi şi doar ai plâns. Eu m-am speriat, am vrut să mă depărtez ca să te privesc mai bine, dar tu nu m-ai lăsat, ţi-ai încolăcit braţele în jurul meu şi m-ai strâns şi mai tare, iar eu te-am îmbrăţişat înapoi şi am stat aşa până ce lumina a pătruns în cameră prin acel colţişor de geam neacoperit.
De ce s-au schimbat atât de mult lucrurile? Totul era simplu, trebuia să fim împreună până la sfârşit, asta-i tot. Mă uit în urmă şi nu înţeleg înstrăinarea ce ne-a cuprins în braţele ei reci, s-a încolăcit în jurul nostru până ce a devenit o mâzgă care a rămas între noi. Când s-a petrecut asta? Când a fost începutul? Îţi simt lipsa atât de mult, nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat. Cum am ajuns să trădez tot ce construisem împreună? Eram cu cealaltă şi mă gândeam doar la tine şi la răul pe care îl fac. Dar nu m-am oprit, am continuat mascarada, am jucat acel rol care nu mi se potrivea. Şi cât de mult îi dispreţuiam pe acei bărbaţi care îşi înşelau soţiile, ideea trădării mă dezgusta, mă socoteam prea bun ca să fac asta, mă credeam deasupra tuturor. Am căzut de atât de sus. Şi nici măcar nu mi-am îndurat durerea de unul singur. În egoismul meu pervers, te-am făcut părtaşa trădării mele, lacrimile mele laşe ţi-au întunecat şi ţie viaţa. Abia atunci mi-am dat seama cât de mult am greşit. Trebuia să plec şi să te las în pace, dar nu am putut. În inconştienţa mea am vrut să am totul, să fie ca înainte, să fim iar fericiţi, să ne iubim, să mă ierţi şi să ne ţinem iar de mână, să mai dormim încă o dată îmbrăţişaţi până în zori.
De ce te-am lăsat să te scurgi din mine? De ce m-ai lăsat să mă îndepărtez? De ce nu am fost atent la paşii tăi? De ce ţi-ai întors privirea de la mine? De ce nu ne-am acceptat aşa cum eram?
Încerc să privesc la rece tot ce s-a întâmplat între noi şi nu reuşesc. Văd doar frânturi din ce eram, imagini cu noi doi, zâmbetul fericit, o şoaptă în miez de noapte, primele mici certuri, buzele tale şoptind iartă-mă, reproşuri, din ce în ce mai multe reproşuri, înjurături, urlete, ameninţări, tăcere, sentimente reprimate, alte certuri, de multe ori aceleaşi, frustrare. Şi, într-un final, indiferenţă. Am sfârşit aşa cum ne găsisem. Doi străini. La început stăteam pe scaune diferite, în trenuri diferite. Apoi am ajuns în acelaşi tren. Apoi pe acelaşi scaun, unul în braţele celuilalt. Încetul cu încetul am alunecat, am mai rămas un timp lipiţi, apoi ne-am prelins pe scaune alăturate, pe nesimţite am lăsat toate lucrurile mici să îşi facă loc între noi şi, spre sfârşit, ne-am mai privit încă o dată cu ochi goi, din colţuri diferite, după care ne-am întors privirile şi ne-am amestecat în mulţime.
Fragment din romanul Neverland, publicat la editura Herg Benet.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
