În acest decembrie se împlinesc 169 de ani de când pianistul și compozitorul maghiar declara: „am fost atât de fantastic sărbătorit cum nu poate visa niciun artist”. Poate știați, poate nu, în anii 1846-1847, Franz Liszt (1811-1886) a întreprins cel mai vast și ultimul turneu din agitata sa carieră artistică în principalele orașe ale Europei: Paris, Berlin, Viena, Budapesta, Roma, Petersburg, Kiev și Constantinopol, dar și în câteva orașe românești. Între noiembrie 1846 și mai 1847, Timișoara, Arad, Lugoj, Cluj, Sibiu, București și Iași au găzduit 17 concerte de mare succes.
Din repertoriu făceau parte: Andante din Lucia di Lammermoor; Andante cu variațiuni de Beethoven; Regele ielelor, Ave Maria și Păstrăvul de Schubert; Uvertura la Wilhelm Tell; mazurci, valsuri și poloneze de Chopin; fantezie pe temele din Norma; Tarantella de Rossini; Invitație la vals de C. M. von Weber și Hexameron, variații de bravură pe o temă din Puritanii. Drept bis, pianistul interpreta variațiile proprii pe tema marșului Rakoczi și lucrări de Schumann, ca Fantezia de pildă.
“Pe parcursul întregii călătorii, Liszt a fost permanent însoțit de Jean Belloni, un admirator sincer al artistului și un bun organizator de concerte, care îi devenise secretar personal și impresar. Acesta îl preceda, făcea toate pregătirile necesare, publicații, se ocupa de procurarea pianelor. Liszt era extrem de pretențios, nu cânta decât pe un instrument care putea răspunde impetuozității, virtuozității dar și fineții cu care el executa. Problema pianelor onorate de Liszt e cât se poate de interesantă, multe dintre aceste instrumente au devenit piese de muzeu în marele capitale vizitate, un astfel de pian fiind și cel de la Sibiu. Unul dintre fabricanți, parizianul Erard, trimitea pianele cele mai bune acolo unde Liszt își programa concertele. Cale ferată nu exista,iar transportul se făcea cel mai probabil pe calea apelor. Pentru concertele din țara noastră pianele veneau de la Viena cu vaporul pe Dunăre până la Giugiu, iar de aici până la București erau transportate, într-un ambalaj special, cu căruțele de poștă.” (sursa, aici)
Liszt a concertat la București în sala „Momolo” de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei)
“În zona unde azi se află Hotelul Capşa, a fost deschisă odinioară prima „sală de spectacol public” văzută în Bucureşti, care s-a numit, rând pe rând, Comedia, Teatrul cel Vechi, Teatrul cel Mic sau Teatrul Momolo. Trecând de intersecţia Calea Victoriei cu Bulevardul Elisabeta dăm, pe dreapta, de blocul Romarta, construit pe locul unde odinioară s-a aflat sediul Editurii Cartea Românească. Pe colţul format de Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei de altădată) şi strada Edgar Quinet, s-a aflat cândva o farmacie, pe numele ei Bruss. Mergând mai departe cu „săpăturile”, pe locul acestei farmacii, al străzii propriu-zise şi al hotelului Capşa s-au aflat, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, casele şi curtea vornicului Radu Slătineanu. „Arnăuţii croiau cu vâna de bou tot mojicul…” Potrivit lui Gheorghe Crutzescu, „la 1812 (…), un sas anume Mathias Brody întinse o lungă şandrama de scânduri în fundul curţilor lui Slătineanu şi aşeză primul spectacol public văzut vreodată în Bucureşti”. Acest fapt nemaipomenit a stârnit imensa curiozitate a oamenilor. „Butcile şi caleştile se ţineau zi după zi în curtea Slătineanului, şi arnăuţii croiau cu vâna de bou pe tot mojicul care ar fi îndrăznit să calce pragul «Comediei»”. Mai târziu, în 1928, Eduard Momolo a ridicat aici un teatru numit „teatrul cel vechi” sau „teatrul cel mic”. Teatrul din fundul curţii pline de gunoi Teatrul Momolo a fost zugrăvit cu farmec de gazetarul francez Ulysse de Marsillac. „Trecând pe stradă (…), văzusem afişe anunţând un spectacol pentru seară. Întrebai unde e teatrul. Fusei dus în fundul unei curţi pline cu gunoi. Câteva lămpi fumegânde erau agăţate de pereţii acoperiţi cu un fel de chembrică castanie. Două sobe mari de tuci îşi amestecau frăţeşte fumul cu fumul lămpilor. (…) Spectacolul sălii era tot atât de curios ca cel de pe scenă”, relata, la acea vreme, celebrul jurnalist francez. „Se vedeau cocoane şi domni, îmbrăcaţi după moda pariziană de mâine, lângă bătrâni boieri cu barba lungă.”, Ulysse de Marsillac Sursa: Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoşoaiei”, Ed. Meridiane, 1988 (sursa, aici)
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Timișoara și Sibiul, două destinații de city break
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
