– continuare de la Minților, când vă vine să vă duceți, unde vă duceți? –
Viața reală nu se sfârșește asemenea poveștilor. Ea însăși e o poveste.
Buni s-a reîntors la familia fiului ei, nu înainte să îngaime pe ulița satului ei un cântec vechi.
Foicică, foaie lată,
Mamă, iubitul mă lasă!
Lasă-l și tu, fătul meu,
L-aș lăsa, da-mi pare rău.
„De unde l-ai scos, mamă?”, o întreabă dna M. „Nu știu, mi-a venit așa.” Buni a fost chiuitoare la principalele evenimente ale satului ce preced nașterea și moartea.
Dna M. plânge încetișor lângă mine. „Nu înțeleg ce fel de boală e asta, să nu-ți mai amintești tu de copiii tăi…” Îmi povestește cum s-a reîntors buni la ceea ce e de-acum casa ei, cum s-au așezat toți la masă și, când fiul său a ieșit, le-a spus celorlalți, „Eu îl cunosc de undeva pe omul ăsta.” Toți ai casei au zâmbit. „Lăsați, lăsați, că și voi o să îmbătrâniți și-o să vă văd atunci.” Buni crede că are 48 de ani. Cumva, timpul ei e oprit acolo. Asta îmi amintește de binefăcătoarea necunoaștere din copilărie. Fii-mea, pe la vreo patru ani, îmi spune într-o zi: „Mami, când o să crești tu mică și eu mare, o să-ți cumpăr și eu pantofiori roz!”
„O să merg la doctor să-i spun că și eu am probleme cu memoria. Și-o să-mi spună că doar mi-e frică pentru mama”, se ajută tot ea, după o pauză. Și caută în pruncie. Caută în iubirea mamei pentru tata, în faptul că ea se păstrase fată-mare pentru el, în inteligența pe care el credea că o are doar pentru că mai avusese încă două neveste, în bătăile prin care acesta o iubea, în vaporii alcoolului.
…
Nea S. plimba zilnic, astă-vară, un cărucior cu rotile. În el, o față albă, prelungă și palidă, decupată parcă dintr-un tablou, privea în gol. Accepta apa pe care el i-o punea într-un pahar, la intervale regulate, asculta parcă cu interes uneori poveștile lui și apoi privea mai departe în zare, preluată de ghearele nemiloase ale bolii uitării.
Îl admiram tocmai pentru că el, bărbat, într-o lume nedrept de plină de prejudecăți, venea din cealaltă parte a orașului, zilnic, de două sau mai multe ori, cu o Dacie și cafea în sticluță, să-și îngrijească părinții. Tatăl era la pat demult deja. Mai în toamnă, n-a mai scos-o nici pe mama, era mai rău. Apoi, la o altă poveste în fața blocului, îmi spuse amărât că tatăl și-a rupt femurul. N-a zis-o, dar știa că o ruptură de femur la 93 de ani și pe care doctorul n-o mai tratează e fatală.
Toamnă târzie. Îl chem pe la noi, la o cafea, să se mai ia cu noi, cu copiii, să-i mai treacă ziua. Îmi spune că nu poate, scoate sticluța lui și ia o gură din ea. I-a murit tatăl cu o seară înainte, fac pregătirile, dar nu știu cum să facă pentru că nici mama nu pare că mai rezistă. Fusese și ziua ei cu o zi înainte, 89. Și de vreo două zile nu mai acceptă mâncare, apă, nimic. Îl consolez, cu puținele cuvinte pe care le găsesc, și încerc să-i spun că e ok, că e normal orice-ar gândi. Se simțea parcă vinovat, că toți ai casei se gândesc c-ar fi mai bine să se ducă și mama.
A doua zi îl întâlnesc iar. Ia un copil în brațe și ne ajută să urcăm în lift și-mi spune că și mama s-a dus acu’ câteva ore și că au primit aprobare să-i îngroape pe amândoi odată. Nicio clipă din cele scrise mai sus, omul ăsta n-a cerut milă sau compasiune. Doar a spus cu tristețe. Demn și gârbovit de gânduri în același timp.
Tineri și fără minte ne dorim să murim odată. Nu ne pasă în ce condiții. Că vine boala uitării peste noi și poate nu mai știm că și celălalt e tot la un pas, că un copil o să rupă din viața lui, zilnic, să vină să ne oblojească, noi vrem și cerem naivi vieții să ne împlinească dorințele. Și viața găsește căi și le împlinește.
Pe Anca o găsiţi întreagă la grafoterapie.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
