A plecat plângând în hohote. Trântind de pământ ceașca mea preferată. Și apoi ușa. Care s-a încăpățânat să rămână deschisă. Îi auzeam pașii îndepărtându-se. Cei de pe hol îi auzeau bocetele. Mă executau din priviri. Apoi țăcănitul tocurilor s-a stins…
Un accident nefericit m-a băgat în spital. Pe masa de operație. După aproape patru ore de operație, cu anestezie totală, o voce poruncitoare mă somează să mă trezesc:
– Domnu’, domnu’, treziți-vă! La a treia strigare deschid buimac ochii. Eram confuz… Nu mai eram în sala de operație, aveam privirea încețoșată, dar am recunoscut-o pe anestezistă.
– Domnu’, domnu’, mă auziți?! Mă auziți?! Mă vedeți?! Răspundeți, dacă mă auziți!
– …iiiieee ăăă ui ueluuu…
– Vorbiți vă rog! Vreau să vă aud! Ce ați spus?!
– …iinee că ui uneluu…
– Ce ați spus? Spuneți mai clar! Operația a reușit foarte bine, acum trebuie să vorbiți clar și tare! Haideți domnu’! Trebuie să puteți! Spuneți clar și tare!
– Bine că nu-i tuneluuul!!!
– Așa-i dom’le… Bine că nu-i tunelul!!! Ați ieșit din operație, sunteți bine, în salonul de reanimare și vă transferăm în salonul dumneavoastră, bla, bla, bla…
A urmat mutarea în salon și am trăit pe viu (sau aproape viu) una dintre scenele clasice din filmele americane… Stagiarul, asistenta, brancardierul sau cine o fi fost, nu știu, împingând pe holuri patul rulant, iar prin fața ochilor încețoșați mi se succedau doar neoanele de pe tavan… Horror! N-am înțeles însă nici de ce gonea în halul acela… Sau poate doar mi s-a părut. În fine!
Ajuns în salon m-au mutat în pat, am primit niște instrucțiuni sumare, ce buton să apăs dacă mă simt rău, dacă am dureri etc. N-am înțeles de ce nu am fost instruit înainte, poate pentru a nu mă speria înaintea intervenției chirurgicale sau poate pentru că aș fi uitat, asta e, n-am înțeles, așa cum n-am înțeles cam multe din cele ce s-au petrecut în acea zi. Am adormit repede după „transfer” și m-am trezit după vreo trei ceasuri cu niște dureri îngrozitoare. De abia atunci începeam să simt durerea, deși eram mai mult amorțit. Am apăsat butonul magic, a apărut o asistentă stalinistă, mi-a introdus calmant în perfuzia ce picura cu debit destul de mare. În următoarele ore mi-a schimbat perfuzia de două ori și mi-a recomandat să mă ridic din pat, să fac câțiva pași, chiar până la toaletă, pentru a atinge niște scopuri mici. Mi-a explicat că va fi foarte greu, pentru că anestezia încă își face efectul și nu îmi pot controla zona. Am crezut că glumește… De abia îmi roteam ochii și ea îmi spune să fac ocolul lumii, până la toaletă și înapoi. Hmmm! Apoi îmi spune că trebuie să fac acest lucru, altfel va urma să îmi pună sondă pentru a putea elimina lichidele. De data asta eram convins că ori e o glumă foarte proastă ori, în cel mai bun caz, o modalitate neagră de îmbărbătare, mai ales că avea cateterul în mână, dar, repet, n-am înțeles clar multe în acea zi.
După un timp am cam început să îi dau dreptate tovarășei… Îmi simțeam vezica pe punctul de a exploda. Eram prea slăbit ca să pot face cei zece pași, așa că am apăsat butonul și am mai cerut o porție de calmant și o ploscă pentru a rezolva in situ problema. Realizam că, în ciuda voinței mele și a senzației de explozie a vezicii, anestezicul era mai puternic. M-am întins chinuit după mânerul de susținere, am apucat fără prea multă vlagă triunghiul ce îmi atârna deasupra capului, încercam să mă ridic, cu gândul că dintr-o poziție mai înaltă și chircită pot pune presiune pe vezică și… gata, problema se rezolvă prin forță mecanică, fără chinurile introducerii sondei, dar mai ales ale extragerii acesteia și ale traumelor ulterioare. Ssssstttt… Cine știe despre ce e vorba nu are nevoie de explicații suplimentare, iar cine nu știe… să nici nu știe vreodată!
Și atunci a intrat ea! Ea, care ar fi trebuit să fie EA! Sau cel puțin așa credea! Mă rog, long story… S-a așezat pe scaunul de lângă pat, în timp ce eu mă luptam cu triunghiul… Din greu! Mă ridicasem vreo zece centimetri…
– Te doare?
– …
– Acum înțelegi?
– Hăăăă?! (În sine mea: Ce naiba să înțeleg? Îmi scapă ceva? O fi anestezia de vină!)
– Înțelegi, acum? Te doare?
– Da! Adică, daaaaa! Mă doare! (Limba mea doar a tradus gândul: Bă, asta chiar e tâmpită?!)
– Te doare tare?
– Îhî! (Gândul îmi era: Uite că m-am mai ridicat un pic!)
– Acum înțelegi?
– Hăăă? (Adică ce plm să înțeleg? Uite cum transpir și amețesc, dar bine că mă pot mișca!)
– Înțeleeegi???
– Ce? (Simțeam deja că mă enervez! Cum naiba a intrat asta aici? Cine a lăsat-o înăuntru? Aaaa… Da!!! Parcă și-o trăgea și cu chirurgul ăla!)
– Tu chiar nu înțelegi???
– Ceee? (Măi să fie! Îmi explodează vezica! La naiba! Hai să mă opintesc un pic! N-o să-mi bage Ana Pauker țeava pe p#!@ nici mort! Nu mă las!)
– Tot nu înțelegi????!!!!
– …
– Ar trebui! Ar trebui să înțelegi! Durerea pe care o simți acum, eu am simțit-o de cinci ori! Pentru tine! Dar n-ai înțeles asta niciodată! Doar ai râs de mine și de operațiile mele estetice! Și le-am făcut pentru tine! Doar pentru tine! Pentru că te iubeam! Tu ai fi făcut de bunăvoie așa sacrificii pentru mine?! Să simți așa dureri ca să fiu eu fericită! Înțelegi acum? Înțelegi?
– Hăăăă! Aaaaahhh! (Ce plm vorbește? Ce vrea femeia asta? Ca ce chestie a venit aici? Care operații? Care cinci operații? După ce am cunoscut-o și-a schimbat doar silicoanele cu unele mai mari. O dată! O singură dată! Care de cinci ori?! Cred că mă confundă! Dar e normal să mă confunde… După o aventură de-o noapte! În fine… După o aventură de 20 de nopți! Maximum! Și asta cu trei ani în urmă! Dar… Ah! Ce bine! Am reușit să mă ridic din trunchi. De n-aș scăpa nenorocitul ăsta de mâner! Puteau să îl prindă mai bine, mai fix cumva.)
În acea clipă am simțit că amețesc, m-am dezechilibrat și am alunecat oarecum în lateral. Mi-a oprit capul în mâinile ei, apoi și-a apropiat fruntea de a mea. Ne priveam în ochi, îi simțeam parfumul, probabil îmi simțea mirosul de transpirație bolnavă, medicamentoasă, dar, totuși, a avut tăria să treacă peste momentul neplăcut și să întrebe:
– Înțelegi acum?
– …
– Spune ceva! Te rog, spune ceva! Te rog! Te rog!!!
– Pune-mi, te rog, plosca la loc! Mi-a alunecat și mă piș pe mine!
– Gata!!! Știam eu! Ești la fel ca toți bărbații! Așa sunt toți bărbații! Nu apreciază sacrificiile femeilor!
A plecat plângând în hohote… Trântind de pământ ceașca mea preferată… Și apoi ușa… Care s-a încăpățânat să rămână deschisă… Îi auzeam pașii îndepărtându-se… Cei de pe hol îi auzeau bocetele… Mă executau din priviri… Apoi țăcănitul tocurilor s-a stins…
Citiţi şi
“Apreciez tot mai mult femeile trecute de 40 de ani”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
