Am visat că se schimbase sensul ploilor. Acum, cerul era cel plouat. Se dăduseră toate ceasurile înapoi. În gări, oamenii așteptau trenuri care nu mai veneau niciodată. Era o zi de vineri sau poate că joi era, ascultam în căști muzică rock în surdină. Apoi am trecut o graniță și am început să îmi construiesc o casă într-o metaforă cu o fată frumoasă care nu mai știu ce făcea. Fuma mult dumneaei.
Mai târziu, m-am trezit, dar m-am trezit în alt vis. Un bătrân dansa la o bară de striptease, era liniște în jur, se prăbușise sonorul în lume, și liniștea aceea era cumplită, era o liniște ca o ceață, puteai să înfigi un cuțit într-o inimă, la întâmplare, nici nu s-ar fi auzit. Și întuneric, desigur, era. O voce mi-a spus: nici tu nu credeai că Dumnezeu e așa depravat, nu? Am căutat ochii vocii aceleia, dar vocea nu avea nicio privire. N-am răspuns.
M-am gândit atunci că, uite, sunt mort și nimic nu se mai poate face dacă ai murit cu adevărat. Oare vocea aude gândurile morților, m-am mai gândit, dar gândul acesta nu a durat mult. Nu mai știam cum s-a întâmplat.
Foto by Rodney Smith
Am fost împușcat pe ringul de dans, am făcur cancer de plămâni, am fost ucis cu pistolul într-o autogară din Buenos Aires, am naufragiat, am murit în somn, în timp ce îmi lepădam bretelele, în timp ce făceam dragoste, în timp ce mâncam un tort de ciocolată cu nuci și smochine, în timp ce cântam la saxofon, în timp ce schiam, în timp ce dădeam mat cu un nebun de negru?
Am făcut un infarct miocardic, subit, inexplicabil, scandalos? Am murit prematur? Prietenii mei au lăsat în gazete ferpare? Am fost răpus în duel? Am clacat psihic, m-am refugiat în depresie și mi-am tăiat venele? Am fost zdrobit de o piatră aruncată peste umăr? Am crezut că pot zbura și am însoțit porumbeii în cădere? Am înnebunit dintr-o durere necunoscută și am uitat să respir?
M-am gândit atunci la toate regretele mele de om. Că nu i-am scris nicio scrisoare lui tata, deși l-am iubit, că n-am scris mai puține versuri și nici mai multe poezii, că n-am fost tâlhar și nimeni nu mi-a spus vreodată „regele portofelelor”, că n-am fost un sfânt și nu m-au canonizat, că nu m-am convertit la budism și nu mi-am purtat părul mai lung și mai blond, că n-am învățat să vorbesc în limba maghiară și n-am vizitat niciodată America și n-am salvat nicio deltă și nicio balenă, că n-am luat nicio medalie și am dezertat de pe toate fronturile, că n-am lucrat zilnic două ore la romanul pe care oricum nu aveam de gând să îl public vreodată, că nu am avut un fiu pe nume Oleg sau Oscar, că nu am fost tâmplar, că n-am trăit la tropice, imaginați-vă.
Plângeam – și morții au dreptul la lacrimi – că n-am cules scoici și n-am știut să înot niciodată, că n-am crezut în fluturi și nici în Dumnezeu Tatăl, și nici în Dumnezeu Fiul, că n-am adăugat Decalogului alte trei porunci pe care nu mi le amintesc chiar acum, că n-am ținut regim alimentar și am consumat prea multă cafea, chiar dacă niciodată cafeaua nu mi-a plăcut, că am băut bere și nu vin, și tot așa, până la regretele cele mai mărunte care nici nu se pot povesti.
Și când m-am trezit nu mai era niciun vis. Sufrageria-mi era traversată de o pisică imensă și foarte leneșă, deloc oarbă, care nici măcar nu știu unde se ducea. Dincolo de fereastră se vedea viața.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
