„Căci omul nu-și cunoaște nici măcar timpul, întocmai ca peștii prinși în mreaja nimicitoare și ca păsările prinse în laț; ca și ei, fiii oamenilor sunt prinși în timpul nenorocirii, când vine fără veste peste ei.” ECLEZIASTUL, 9,12.
Chipuri drapate în albastru, alb și roșu. Emoții, furie, resemnare. Paris, Paris outrage, Paris brise, Paris martyrise, mais Paris libere! Cuvintele generalului De Gaulle revin în memorie. Ce ironie amară… Vineri, 13 Noiembrie, Parisul a fost luat ostatic. A fost atacat. A fost însângerat. Nu cu tancuri, nici cu tunuri sau avioane. Atacul a fost scurt, brutal, ca un coșmar dintr-o noapte cu lună plină. Ca într-un film cu ninja sau cu orci venite din pântecele pământului, din poveștile lui Tolkien.
Veniți direct din cea mai cumplită ură, din fanatismul perfect, veniți în numele lui Dumnezeu, au făcut în treizeci de minute mai mult rău Parisului decât armata germană în patru ani dintr-un război mondial.
Cuvântul „guerre” – război – naște polemici. Nous somme… Bat literele pe net și urmarea vine automat: en guerre. Internetul știe că suntem în război. Putea să-mi sugereze en fete (în sărbătoare). Internetul este în război. Totuși, atât Francois Hollande, președintele Franței, cât și Nicolas Sarkozy, președintele principalului partid de opoziție au reiterat azi (în prima întâlnire politică pe acest subiect), noțiunea de „stare de război”.
„Nous sommes en guerre”.
Situața este mai gravă decât a fost în SUA după 11 Septembrie. Pentru că bazele islamismului radical se află pe teritoriul francez. Comandanții ideologici se află deja în Franța. Tranșeele djihadului sunt deja săpate în inima Franței. Pericolul este imens și se pare că ne aflăm în pragul unor decizii excepționale. Îmi amintesc de nopțile de după 17 Decembrie 1989. Azi mă regăsesc în Franța și retrăiesc aceleași emoții. Am venit aici ca să caut împăcarea cu mine însumi, ca să-mi vindec rănile încasate în România într-o viață construită pe negare, pe refuz, pe speranțe deșarte. Am căutat vindecarea într-o bibliotecă vie, într-o cultură a toleranței și a micilor plăceri ale vieții. Am găsit ură. Am găsit frică. Am găsit un război. Nous sommes en guerre…
Am ascultat-o azi pe ZINEB EL RHAZOUI, o jurnalistă de origine marocană, care a lucrat la Charlie Hebdo.
ZINEB EL RHAZOUI
Doamna Zineb se mișcă protejată de mai mulți polițiști. Își schimbă domiciliul la fiecare trei zile. A fost arestată de câteva ori în Maroc pentru afronturi aduse regelui marocan, a fost reporter de război în Gaza. A militat pentru drepturile femeilor în lumea musulmană. A absolvit Școala de înalte studii în ştiințe sociale și este Master în sociologia religiilor. Doamna Zineb folosește azi termenul de islamo-fascism. Vorbește de faptul că radicalizarea se produce în Franța, în moschei, în familii, în închisori, în școli. Că cei care atacă Franța sunt copiii Franței. Că răul a început de mult. Că a evita azi acest subiect înseamnă complicitate. Că termenul „război” este adecvat.
Doamna Zineb era în vacanță când sediul Charlie Hebdo a fost luat cu asalt și colegii ei masacrați. Doamna Zineb a fost considerată prea radicală. Vorbele ei pot atinge sensibilități, pot supăra imami. Și când imamii se supără, cineva moare. În Franța, în America, în Olanda, în Belgia, în Danemarca, în Spania, în Anglia, în Beirut, în cer. Doamna Zineb nu este politically correct. Doamna Zineb are doar curaj și o inimă mare. Ea este o țintă a urii și a intoleranței religioase.
Ieri seară, un formator de opinie (o fi jurnalist?) fierbea într-un studiou de televiziune românesc, apărând o ideologie pe care nu o cunoște – într-o situație în care se află, evident, în lipsă de informație – și pe care nu o înțelege. O religie care nu are nevoie de apărători, pentru că nu are de ce se apăra. Nu religia este pusă în paranteză azi, ci oamenii care o servesc. Nu Dumnezeu este vinovat de nebunia oamenilor. Deși se spune că dacă Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, îi ia mințile. Nu vreau să cred asta. Ar însemna să considerăm maladia Alzheimer ca o damnare.
„Să nu amestecăm”, aud chiar și azi oameni, altfel onorabili, care nu înțeleg că am depășit de mult o linie dincolo de care clarificările sunt absolut necesare. Nu mai putem trăi în acest melange, amestec, de politically correct și autocenzură și să așteptăm ca lumea noastră să fie teatru de război, pentru că ne place rockul (cei care au atacat la Bataclan au justificat că muzica este instrumentul diavolului), că ne place vinul (au atacat baruri pentru ca acolo se bea licoarea diavolului) etc. Toate astea erau motivații exprimate în scris de Statul Islamic, nu sunt elucubrațiile mele.
Totuși, Doamna Zineb este de origine marocană cu rădăcini musulmane, totuși, cel care m-a chemat prin mesaj telefonic la marșul de solidaritate de ieri este musulman. Echilibrul mental nu poate fi răsturnat de fantasmagorii religioase. Așa cum s-a întâmplat, din păcate, și la București (!), referitor la satanismul exprimat prin muzică, în clubul Colectiv. Ce bizară intersecție între fanaticii religioși!
Am citit fragmente din Coran. Nu mi-a produs nicio emoție. Nu am regăsit acolo nici ură, nici frică. Atunci de unde vine ura printre oameni care nu trăiesc în deșert, în corturi, ci în Franța, în Belgia, în Germania? Un astfel de individ era informatician, a fost lichidat de americani pe un drum din Siria. Sunt doar câțiva scelerați? Este prea ușor, prea simplist să judecăm astfel. Am ascultat țipetele de durere ale răniților din Bataclan. Niște tineri care veniseră să asculte muzică rock. Ca și la Colectiv. Am strâns pumnii instinctiv. Am strâns pleopele ca să nu-mi las spiritul să dea semne de slăbiciune. Mi-am dori o clipă să am puterea tuturor dumnezeilor din cer și de pe pământ ca să-i pedepsec pe cei care pot plănui asemenea crime. Și pedeapsa mea ar fi fost cumplită. Apoi am deschis ochii și mi-am zis că nicio pedeapsă nu va putea schimba ceva. Dar cine să-mi dea puterea să-i iubesc pe cei care ucid, pentru că dacă există vreo speranță, atunci ea nu poate veni decât din iertare și iubire. Așa am învățat, citind despre peregrinările lui Isus prin țara Israel, așa am învățat acasă. Vorbele doamnei Zineb mă aduc cu picioarele pe pământ. Nous sommes en guerre…
Urmările acestui 13 Noiembrie sunt imprevizibile. Vor reuși oare cei care și-au negat propria identitate, cei care au depășit limitele rezonabile ale toleranței, să-și reconsidere limitele? Vor renunța ei să mai militeze pentru un principiu, cel al multiculturalismului, în condițiile în care cele două „lichide” nu se pot omogeniza, pentru că, pur și simplu, nu au caracteristicile fizice necesare? Festivismul înfrățirii civilizațiilor, religiilor pare azi o parodie.
După atentatul de la Charlie Hebdo, au fost copii care au refuzat să se ridice la momentul de reculegere cerut de profesori. Plângeri referitoare la libertatea de conștiință. Îndreptățite ca și caricaturile la adresa profetului. O lege franceză spune că nu poți să impui preotului ce să predice în biserică sau în moschee.
Franța este o țară laică, în care doar 56 de procente din populație se mai declară de religie catolică. Ateismul se răspândește cu repeziciune. Naționalismul este inadecvat. Tot ce nu este politically correct este etichetat ca fiind de natură fascistoidă. Autocenzura este prezentă în viața publică, ca și printre amici, vecini etc. Îmi amintesc de autocenzura pe care mi-o impuneam în comunism. Retrăiesc un coșmar. Frontul National, considerat aici ca fiind de extremă dreaptă, al lui Marine Le Pen, se apropie de putere. O umbră se întinde peste Franța.
Va fi Zineb El Rhazoui ascultată? Va fi ea credibilă?
Nous sommes en guerre…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
