Am iubit și eu virtual cândva. Și-a fost cu tot tacâmul, fluturași, zâmbete pierdute în zări, inimi bătând nebunește pentru nimic. Cine spune că iubirea virtuală nu se pune, n-are dreptate. Și-ncă cum se pune. Ți se pune pe creier, pe inimă și pe toate organele. Nu știu ce probleme avea el, dar eu mi-am aruncat în relația respectivă toate fericirile și, mai ales, durerile. Virtual spui altfel lucrurile. Mai greu cu limba, frangleză – el era belgian, vorbea bine franceză, mie, ce nu-mi venea în franceză, îmi venea în engleză. Azi râd de naivitatea mea de-atunci. Poate râde și el.
Era pilot de avioane supersonice și urma să mai lucreze câțiva ani ca să renunțe apoi, să se retragă la sol. Eu, se presupunea că am răbdare până la momentul retragerii și urma să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Mă suna de pe tot felul de teritorii inamice războiului global, eu, în goană spre jobul meu umil de profesoară, zâmbeam nătângă și vorbeam la telefon cât mai ferită de urechile orășelului mic unde puteam părea suspectă. Îmi arăta pocale aurite pe care le cumpărase pentru noi și din care urma să sorbim elixirul iubirii, danteluri, valize și-alte cele pe care le putea cuprinde webcam-ul. Era pasionat chiar de Ferrari și-avea unul roșu în curte. Urma să vină și cel galben pentru care dăduse avans. Da, poate părea cusută cu ață albă, dar era realitatea mea de-atunci. Avea și-un câine. Ah, și unde mai pui că avea rădăcini grecești și arăta demențial. Era de vis. Vise cu noi doi printre vițe de vie grecești, bând ouzo și dansând sirtaki. Ascultam Patrick Bruel și Charles Aznavour împreună, găteam împreună, de toate împreună. A durat așa câțiva ani, timp pe care îl petreceam pământește și cu altcineva. Eram cătălina luceafărului. Prea mult, prea multe, prea bun.
Venea și ea, madame îndoiala. Dacă are nevastă, copii, datorii, boli incurabile, boli psihice incurabile, la fel ca ale mele, de puteam simți în halul ăla. Dacă mă vrea pentru organe, creiere sau alte a(p)titudini. Dacă n-o să fie niciodată nimic mai mult.
Și n-a fost. Pentru că m-am îndrăgostit pământește de cătălin și n-am mai vrut să dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. L-am anunțat și pe el și m-a rugat să mai am puțintică răbdare. Apoi mi-am abandonat numărul de telefon și mi-am văzut de cele lumești. O vreme. Apoi l-am sunat să verific dacă s-a prăbușit, el sau avionul. Și minciuna a venit iar. Mă căutase în acea zi de iarnă, în care se pare că la noi ningea nebunește. Ehei, dar la noi nu numai că nu ningea, țara era plină de inundații și noroaie.
Și toate promisiunile și vorbele de iubire vechi s-au amestecat în mocirlă. Apa a venit și le-a dus departe, asemenea nebuloaselor din univers la care te uiți neimplicat. Sunt acolo, intangibile. Te-ai vindecat și-ai uitat că ai făcut parte din ele cândva.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
