Într-un timp mă îmbrăcam în cuvinte. Le purtam ca pe nişte rochii vaporoase, cu umerii goi, alteori, negre şi lungi, atârnând greu. Le simţeam într-un fel anume şi le trăiam pe fiecare în parte, le atingeam de obraz, le strângeam la piept ori le plângeam. Apoi le-am adunat cu grijă şi le-am închis într-o carte, cu gând să le am pe mai târziu, să le deschid, să le recitesc cu fiorul trăirii lor de atunci. Pe unele le simt şi acum, precum un miez dulce şi alb de măr, de altele mi-e teamă.
Şi încă scriu… Ca un bolnav incurabil. Mă simt alcătuită din cuvinte, alteori din versuri lungi care îmi curg prin sânge. Am învăţat târziu să le dăruiesc, întâi le-am scris doar pentru mine; era o bibliotecă a mea, o cetate în care intram curată şi atingeam cuvintele cu teamă să nu le schimb.
Însă, până azi, niciodată nu m-am gândit că va veni o vreme în care mă va citi copilul meu şi va afla tot tumultul dragostei din care s-a alcătuit, nu doar a celor nouă luni, ci a tuturor anilor ce au curs frumos întru iubire şi lumină, întru credinţă şi speranţa că într-o bună zi voi purta rochia unui cuvânt nou, care mă va îmbrăca într-un fel anume: cuvântul “mama”.
Guestpost by Ştefania Puşcalău
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
