Taică-mio, săracul, a încercat. M-a dat la tenis, la baschet, la karate. Mi-a cumpărat rachetă, minge, bicicletă, patine, role, schiuri. M-a învățat să înot, să fug, să fac flotări. Într-o zi a fost atât de disperat, că mi-a spus că-mi dă ciocolată numai dacă mă duc cu el pe munte la schi fond. Și m-am dus. Că-mi plăcea ciocolata.
Toată copilăria mea tata a încercat să se lipească un sport de mine. Să fac mișcare și să fiu sănătoasă. Dar mie îmi plăcea să mânânc pe ascuns și să stau toată ziua în pat, citind. Și-mi scoteam adeverință de la medic să nu mă duc la ora de educație fizică. În mintea mea creață era o pierdere de timp.
Pe la 14 ani am reușit să fac sport în fiecare zi. Colindam toată ziua orașul pe role. Eram îndrăgostită și mocneam să-l văd. Măcar un pic, un pic și-mi era de ajuns.
Eram mlădie, începuseră să-mi răsară sânișorii, fața mi se desena grațios și băieții de la școală începeau să mă necăjească mai des, semn că mă plăceau. Dar eu mă vedeam tot grasă. Și abia atunci începea să doară.
Durerea n-a trecut nici acum și poate nu va trece niciodată. Chiar dacă am slăbit 40 de kilograme. Chiar dacă mi-am schimbat cu totul viața. Chiar dacă mi-am găsit sportul preferat: bicicleta. Chiar dacă mi-am răsturnat toate concepțiile despre mâncare și m-am educat până la sânge. O dată obez, rămâi toată viața obez.
Taică-mio, săracul, a încercat. Dar după abia 20 de ani învăț lecția de atunci. Că sportul e ca spălatul pe dinți. Ca spălatul la c_r. Trebuie făcut zilnic. Am învățat că nu trebuie să treacă nicio zi fără să fac sport. Niciuna, e clar?
Am învățat să mă scot în șuturi din casă. E al naibii de greu. Mă las salvată de măscăriciul meu de cățel care se ofilește între pereții blocului. Și atunci ieșim la o tură de alergat și aruncat pietre. Mă las salvată de Andrei, care înnebunește dacă nu ieșim într-o zi cu bicicletele. Mă las salvată de imaginea Laurei din trecut, care și-ar fi smuls carnea de pe ea, dacă așa și-ar fi putut modela corpul. Dar n-avea putere decât să plângă boțit în pernă. Ce viață e asta?
Vă amintiți vreodată să fi ieșit afară să faceți un pic de mișcare și să vă fi simțit mizerabil? Vă amintiți vreodată să fi regretat că v-ați mutat fundul de pe canapea? Vă amintiți vreodată să fi blestemat plimbările prin pădure, urcările pe munte sau o ieșire cu bicicleta?
Sport. Sport. Sport. Zi de zi. Indiferent dacă ești gras, slab, înalt, scund ori miop. Indiferent dacă ai 7, 23 sau 68 de ani. O plimbare prin jurul blocului nu e sport. Urcatul scărilor până la etajul 4 nu e sport. O vizită lălăită în parc nu e sport. Dereticatul prin casă nu e sport. Sportul îl gâfâi și-l simți în toate osicioarele. Abia atunci înseamnă sănătate. Și prospețime, și fericire.
Nu-mi spune că nu poți. Poți. Și ai timp. Și ai și putere. Trebuie doar să bagi la tărtăcuță că o zi în care n-ai făcut sport o plătești amarnic. Și chiar dacă nu simți prețul acum, va veni o vreme când ai face înconjurul lumii mergând în mâini dacă asta te-ar face înapoi sănătos. Blesteme și sudălmi. Dar va fi prea târziu.
Și pentru ce, mama dracului? Spune-mi, ce scuze de că_at îți bagi să nu faci sport? Ce-ai mai bun de făcut? Să stai trei ore la televizor? Să stai cocoșat în fața calculatorului? Să lucrezi la birou rămășițe de la serviciu? Să vorbești la telefon îngropat în perne? Să trândăvești semi-adormit pe canapea? Bun, fă-le și pe astea, dacă mai ai cumva chef, după ce ai făcut în ziua aia SPORT.
Și când vorbesc la persoana a II-a, să știți că vorbesc în primul rând cu mine. Adică, mai mult țip. Căci nu vreau să mă menajez. Nu vreau să mă iau cu binișorul. Nu merge așa. Îmi vine să mă iau la palme uneori. Eu sunt una dintre cele mai leneșe persoane de pe Terra. Dacă n-am avea gravitație, eu tot lipită de pământ aș sta, căci mi-ar fi prea lene să plutesc. Sunt de-o puturoșenie rară. Dar am învățat cu lacrimi lecția aia pe care taică-mio, săracul, mi-o vindea pe-o ciocolată. Și-am învățat că oricâți oameni ți-ar spune ce-i mai bine și mai sănătos, tot singur trebuie să ajungi la concluzia asta.
Singur. Tu cu tine. Îmi pare rău, mie îmi pare cel mai rău că e așa. Căci e infernal de greu să știi teoria, dar să te complaci în practica ta, să te ascunzi de tine după degetul tău. Dar într-o zi te iei de urechi și te doare destul cât să începi de undeva. Și în ziua aia te apuci de sport și înveți încet-încet că-i unul dintre cele mai bune lucruri care ți s-au întâmplat.
Pe Laura o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Ce trebuie să conțină garderoba de sport a unei femei active
Testele genetice – soluÈ›ia pentru o viață lungă într-o stare bună de sănătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
