Ce? Ce e? Ce te tot tângui atâta? Ești bărbat sau ce ești?
Ce cuvinte parșive… ce cuvinte usturătoare, ce greu atârnă…
Da, vorba cuiva, să-l cităm, „și băieții plâng câteodată”…
Se poate că unii dintre noi plângem mai des. Probabil ăștia care lucrăm cu sufletul. Probabil ăștia care nu plecăm robotizați dimineața în trafic către o corporație, probabil ăștia care ne trezim târziu că azi noapte s-au plimbat prin sufletul nostru alți oameni, din alte vieți, cu niște drame sfâșietoare, niște personaje pe care doar noi, ăștia care plângem, le putem scoate din sufletul nostru să meargă întâi pe o foaie de hârtie și apoi pe o scenă de teatru sau într-un film.
Probabil plângem din dramele lor, probabil plângem din dramele noastre, probabil plângem de prea plin… dar sigur sunt lacrimi grele, lacrimi amare de drum, de neînțelegere, de neîmpliniri, de vise…
Știu că fiecare om e special în felul lui, știu că fiecare om are un rost, un sens, un drum… dar mai știu că cei care lucrează cu sufletul sunt al naibii de sensibili… un cuvânt, un ton, o boare îi poate dărâma definitiv.
Am întâlnit aseară un om trist. Un prieten actor. A venit la cele două beri pe care le-am băut cu noua-vechea lui prietenă. Încerc de multă vreme să-l înțeleg, să înțeleg de ce până la vârsta asta nu își poate trăi viața mai mult de câteva luni alături de cineva. De fiecare dată când mă sună să ieșim la o bere și e fericit, îl văd cu cineva. Cu altcineva. Prima dată pare fericit, zâmbește, încearcă, e protector și grijuliu. Nu știu ce se întâmplă după, nu locuiesc cu el, dar o dată am avut nedelicatețea să-l întreb care-i treaba, de ce așa?
Încerc să-mi aduc aminte răspunsul lui. Suna cam așa: „Știi cât o iubesc? Nu înțeleg de ce nu vede? De ce nu mă vede? De ce nu vede-n mine, dacă zice că mă iubește?”. Și începea să plângă.
Cam așa începea. Dar am înțeles multe. Mai ales despre mine. Noroc că am trecut de vârsta aia și am găsit oameni care să mă înțeleagă. Doar că da… uneori îmi aduc aminte de ce poți să trăiești lângă persoana nepotrivită. Cât de mult te poate răni, cât de mult te poate duce în cele mai negre adâncuri ale sufletului tău, cât de stranie îți devine viața.
Aseară, prietenul meu era din nou trist. Adică râdea, zâmbea, făcea conversație. Are un spectacol în FNT. Mă uitam la el, era a doua sau a treia oară când îl vedeam lângă femeia asta. Față de prima dată, avea în ochi niște lacrimi invizibile, o durere de nedescris, o schingiuire sufletească imposibil de descris în cuvinte. Mă uitam la el și încercam să înțeleg de ce vorbește cu atâta patos, cu atâta încrâncenare despre un festival de teatru. Și, la un moment dat, am înțeles. Nu avea nicio legătură cu teatrul sau cu festivalul. Avea cu femeia de lângă el. Care nu cred că îl iubea, nu cred că îl înțelegea, nu cred că vedea nimic în el din ce vedeam eu.
Asta e…
Probabil, peste ceva timp, mă va invita la o bere și sper, de dragul lui, să fie lângă altcineva.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
