Astăzi mi-a fost dor. De iubirile ca la 15 ani, hai 17, pe când așteptam un trimestru ca să-mi pot vedea iubita. Pe undeva pe la 118+108 kilometri distanță – nu îi pun și pe ultimii 47, așa pare mai puțin. Pe când o săptămână fără cel puțin trei scrisori de fiecare parte era ceva inacceptabil, chin, pe atunci scriam, încă, de mână, iar gândurile mi le puteam așterne fără teama de a fi catalogat ori judecat; pe când iubirea era ceva resimțit somatic, dar pur prin visele și proiecțiile în viitor. Proiecțiile asupra celuilalt lipseau, eram într-un continuu „acum și aici”, însă fără să știu valoarea lui și fără să-i atribui deja „clasica” prejudecată prin care „acum și aici” nu înseamnă viitor, ba chiar reprezintă excluderea sa. Eram, pe atunci, pe jar, dacă ea nu ajungea acasă imediat după școală și după antrenamente și nu o puteam auzi la telefon cât mai repede – dar fără gelozii și scenarii negativiste declanșate de necunoaștere.
Mi-a fost dor de „tehnicile de cucerire” instinctive, peste care am suprapus, apoi, însă nu atunci, cunoștințele de psihologie aplicată și învățăturile acumulate – le-aș dona bucuros. Așa cum pe atunci era ușor, ca să intru în vorbă cu ea – pentru puțină vreme Ea (dar fiecare femeie este „EA”, într-un fel) – să iau o carte, da, știu, „Stăpânul muntelui”-Alexandre Dumas, și să-mi dau cu părerea despre conținut în felul meu năucitor; cumva, instinctiv, am aplicat mereu „dacă nu poți să-i convingi, zăpăcește-i”, însă fără a fi conștient că o fac.
Azi mi-a fost dor de acea ancoră pe care fiecare și-o autoinduce fără să știe, când, fiind aproape copil, încă, începe, pompos spus, „o relație”; ancora care te face ca atunci când ești în spital, celălalt să fie primul pe care-l recunoști și singurul la prezența căruia reacționezi, deschizi ochii și zâmbești după o întâmplare nefericită, doar pentru că este acolo.
Dor de acel fel de „criptare” emoțională prin care o Loredana-Elena este, pentru mintea și sufletul tău, „Ella” și numai „Ella”.
Mi-e dor mai mult de vis decât de proiecție și planuri, scenarii, mai mult de „fie cum o fi” – sperând că bine – decât de ăstălalt „dacă ceva se întâmplă așa, înseamnă că… sau rezultă că…”; bleah. Poate, de puritate. Cumva, am știut să o mențin și să o dăruiesc; și acum o dăruiesc, doar gâtul pâlniei e mai mic iar, ceea ce e bine, supapele și sistemele de detensionare cumva mai multe și mai mari.
Mi-a fost dor de vremea când nu-mi era necesar să-mi induc o stare ca să fac ceva; azi nu am vrut „acum”-ul ăsta, în care știu despre inducere, în care iubirea este, cumva, rațională, în care aproape disprețuiesc acel „- O iubesc. – De ce? – O iubesc pur și simplu” pe care îl pun la zid și în care dau cu piatra de parcă aș fi fără vină; Vreau să recitesc aceleaşi scrisori pe care pe atunci le scriam, le trimiteam ori primeam, le copiam în caiet ca să fie toate în același loc și le păstram ca pe moaște – să-mi fie scuzată asocierea, totuși, cu oasele unui mort, fie el și sfânt, cică – pentru că asta mă făcea să o simt mai aproape.
Mi-e dor de puritate. Nu să mă întorc la puritatea de atunci, ci să fiu ca acum și să pot iubi pur, așa cum am unele… porniri. Așa cum dorul de acum îl simt lin, cald, „uf bun”, constructiv, uimitor de complex așa, prin vortexul de care nu pot fugi.
Vreau o pauză a minții când e vorba de iubire. Așa cum eu îți sărut podul palmei, tu pune-mi în mâna întinsă un gând, înainte să mergem la culdare. Pune-mi în palmă primul gând pe care să-l avem amândoi în dimineața următoare.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
