Bradul meu de Crăciun ești tu! Iubitul meu nu are nicio vină că m-a dezamăgit. Şi nimeni nu are vreo vină când ne dezamăgeşte și noi plângem, suferim și ne dăm cu capul de pereți.
Din copilărie, când ne trânteam cu fundul de pământ că nu suntem lăsați în fața blocului la joacă și până la moarte, ne dăm cu fundul de pământ pentru că viața nu ni se întâmplă cum o proiectăm noi în minţişoara noastră puțină și rigidă. Ne stabilim în mintea noastră niște tipare pe care le căutăm mereu. Unii psihologi spun că tiparul ni-l formăm în funcție de părinți și de întâmplări petrecute în copilărie. Nu sunt psiholog, așa că nu-mi dau cu părerea, dar știu că, la un moment dat, acest tipar din mintea noastră e ca Patul lui Procust. Cine nu se potrivește în el, îi tăiem sau sau îi adăugăm câte ceva. Şi uite așa, tiparul meu înseamnă un bărbat exuberant, înalt, suplu, elegant, curtenitor, îngrijit și sociabil. Însă viața, de cele mai multe ori, îmi aduce în cale total opusul. Îmi spun că nu e tocmai ce visez, dar au dreptate și prietenii. Prea sunt pretențioasă și apoi, am și o vârstă. Bărbații buni sunt luați, iar ăia frumoși umblă cu domnişoarele de doar douăzeci .
Așa că, atunci când l-am întâlnit pe el, mi-am spus că e mai interiorizat și că săracul nu are loc să vorbească din cauza mea, care toc mărunt ca o moară stricată. Era un pic cam scund și puțin cam plinuț, dar nu-i nimic. Nu toți suntem înalți și nici eu nu sunt. Ce, ăsta e un defect? Despre kilogramele în plus, am să-i bat un apropo finuț și dacă mai reduce din pofta cu care mănâncă… Mda, e mai mereu așa, ușor netuns și sport îmbrăcat, dar aleargă mult și nu prea are timp. Cred că e și cam timid, că nu prea aud complimente și nu prea văd vreo floare. Nici cu prietenii mei nu prea comunică în rarele momente când acceptă să ne vedem, pentru că, din păcate, nu prea găsește subiecte comune. Oare ce ne determină să ne legăm viețile, chiar și pentru perioade relativ scurte de timp, de oameni care nu au nimic în comun cu ceea ce noi ne dorim? De ce, în ciuda evidenței, îi împodobim ca pe bradul de Crăciun, cu globuri, beteală, beculețe și, dintr-un molid amărât, creăm în mintea noastră un falnic brad? De ce ne mințim singuri, iar, mai apoi, constatăm că globurile s-au spart, beteala s-a decolorat, luminițele s-au stins și crengile s-au ofilit? Puține imagini sunt mai triste și mai dezolante decât minunatul brad de Crăciun veștejit, dezbrăcat de ornamente și aruncat afară, în zăpadă.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Este rar ca bărbații să aleagă lângă ei o femeie profundă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
