Cu cât cresc în vârstă, cu atât mai repede îmi pierd ultimele rezerve de acceptare a conveniențelor, aparențelor și a altor măști politicoase de societate. Niciodată n-am greșit cu primul sentiment avut la întâlnirea cuiva, deși, de multe ori, am luptat contra curentului meu interior și am crezut până la prostie în frumosul din oameni. Încet, încet, însă, viața, timpul și bunul Dumnezeu mi le așază pe toate în față, dezvelite, încuviințări amare că am risipit prea ușor timp și suflet. Niciodată prețuit cum se cuvine. Dar nu încă pierdut. E în puterea mea să țin pasul cu vocea din inima mea și să curăț peticul de lume din jurul ei de toată pleava. Unele lucruri pot părea atât de fine și de mărunte altora, dar pentru mine sunt toată lumina de care am nevoie să pot cerne…
Oameni care mint atâtea minciuni mici – par atât de frumoși, încât nimeni nu poate crede că ar putea spune măcar o singură minciună.
Oameni care fac exact lucrurile de care îi acuză pe ceilalți – neseriozitate, nepăsare, ne-simțire, fugă, zgârcenie de iubire, uitare, urâțenie, mitocănie. Cu zâmbetul pe buze.
Oameni care spun că iubesc animalele, dar sunt alergici medical când au ocazia să adopte și miraculos vindecați când își cumpără un animal de rasă.
Oameni care uită de unde au plecat – țară, oameni, prieteni care-l știu așa cum era înainte de toată spoiala banului.
Oameni care își uită limba în care s-au născut, dar niciodată cum s-o pocească sau să jignească folosind-o.
Oameni care nu dau fără să primească, care iau cu amândouă mâinile, apoi îți arată obrazul când ai nevoie de ceva.
Oameni care disprețuiesc foamea, sărăcia, umilința. Te-ar ajuta, dar fără să-i atingi. Și vor ajuta, dar niciodată fără să fie siguri că toată lumea va afla că au făcut-o.
Oameni care te învinovățesc că au suferit fără tine, când, de fapt, ei au fost cei care au plecat, înșelat, rupt.
Oameni care uită că după „mulțumesc” se spune „cu plăcere”. Că oricât de mic ar fi gândul cuiva spre tine, e o onoare să ai prilejul să-i poți răspunde cu aceeași măsură de bine.
Oameni care-și măsoară sentimentele cu ocaua mică a ranchiunii. Care adună dovezi, nu amintiri.
Oameni care uită ce te-au rugat cu lacrimi în ochi să faci și în loc de mulțumire îți spun că ar fi putut face și singuri sau nu e ce aveau nevoie.
Oameni care spun, agasați de durerea ta, „scuze”, în loc de „iartă-mă”.
Nu-i pot urî, mă dor oamenii ăștia.
Dor pentru că dacă ei au fost printre prietenii mei cândva… ce spune asta despre mine care i-am primit în viața mea?
Nu-i pot nici iubi. Nu încă, Doamne! Mă ajuți?
Nu pot decât să le mulțumesc. Viața nu mi-a trimis oamenii pe care i-aș fi vrut, ci pe cei de care am avut nevoie. Aceia care au știut cum să mă rănească fără îndurare așa cum apa știe exact ce colțuri ale unei stânci trebuie șlefuite și o face fără cusur. Aceia care au știut să mă părăsească atunci când nu puteam crește decât singură. Aceia care s-au priceput cel mai bine să mă oglindească și să mă învețe fără cruțare gustul durerii pe care am săvârșit-o și eu altora. Cu voie sau fără de voie.
Până la urmă, aceia care au trebuit veni și pleca pentru ca oamenii buni hărăziți mie să-mi poată avea din nou loc în inimă și eu să știu a-i prețui cu adevărat.
Nu pot îndrepta trecutul, nu-i pot nici măcar șterge urmele.
Dar îl vreau învins, așa că am să-l accept! Am să-l iubesc. Am să-l îmbrățișez în timp ce-și mușcă din mine ultimele regrete. Asta îl va sufoca de neputință.
Apoi, în sfârșit liberă de frâiele lui grele, vremea pe care o pierdeam acoperindu-mi rănile o voi recâștiga netezindu-mi în zbor aripile.
Iar timpul inimii mele va redeveni curat, viu. Prezent.
Pe Anca o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
