Îl privesc cu admirație. Îl studiez cu ochi pofticioși. Sincer, îmi curg balele. E atât de tânăr și de frumos, încât îl ascult cu un ochi la făină și unul la slănină. Adică el îmi vorbește, eu îl urmăresc, dar mintea mea îl dezbracă. E nepermis și ireal de frumos. Înalt, subțire, atletic și totuși mlădios. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe gura lui. Inconştient, îmi muşc buzele. Îmi mult rapid privirea, conștientă că altfel, va observa cât sunt de leșinată. La dracu’, privirea mi se duce spre șliț! Gata, hai să mă concentrez un pic și să-mi păstrez aerul de femeie stăpână pe mine, pe care nu o zăpăcește un puști arătos și sexos. Îl privesc fix în ochi. Poate aşa îl intimidez. Da de unde, simt că mă ia cu bufeuri. Are ochii albăstrii și ochii ăștia au o veselie, o pace în ei și o sclipire promițătoare, amestecate cu o candoare desăvârșită.
Stă relaxat pe canapeaua mea și parcă nimic nu i-ar putea tulbura starea de bine. Are un zâmbet cât China și îmi spun că niciodată nu am văzut un bărbat, un om mai fericit ca el, am impresia că bărbatul ăsta tânăr și frumos nu are nicio grijă pe fața pământului. Vorbește calm și are mâini mari, cu degete fine şi gesturi ușoare. E atât de sigur pe el, de parcă mi-ar spune „cucoană, n-ai nicio scăpare!” De luni de zile insistă să ne vedem, să ne cunoaștem. Mereu l-am refuzat. „Ești mult prea tânăr”, i-am spus, iar el mi-a răspuns cu un șablon, „vârsta este doar un număr”. Hmmmm, aș vrea eu! Orice motive îi aduc împotriva unei posibile relații între noi, el îmi aduce argumente că se poate.
Mă întreb ce îl determină pe un bărbat frumos, tânăr și de succes, să vrea să se încurce cu o femeie cu mulți ani mai mare decât el. Nu găsesc niciun răspuns plauzibil și potrivit cu logica minții mele ce se pretinde matură. Până la urmă gata, stai că-i dau „jihadul” și cu un glas rece, i-o bag pe aia cu „mi-ai spus la un moment dat că ai o prietenă. Ce cauți, de fapt, acum, aici?”
Îl stinghereşte întrebarea mea. Îmi spune cu jumătate de glas că, după o relație de cinci ani de zile, vrea se despartă de ea. Ha-ha-ha şi vrei să te cred? Dar de ce face asta? Îl văd cum se întristează, cum fericirea îi dispare din ochi şi de pe chip şi îmi spune, „Nu o iubesc. Ţin imens la ea. Sufăr pentru că ştiu că o va durea. Mă înnebunește gândul că o voi face să plângă. Mă va întreba “de ce?” şi eu nu pot, pur şi simplu nu pot să-i spun că nu o iubesc. Ştiu că poate nimeni nu mă va iubi la fel de mult ca ea. Aş face orice pentru ea, orice, doar că nu mai pot să-mi continui viaţa cu ea. Nu o mai doresc, nu mă mai atrage şi nu-mi mai e bine.”
Mă uit în ochii lui. Nu minte. Îl doare. Se repliază si mă întreabă scurt, dar hotărât, „vrei să dorm la tine?” Răspund la fel de scurt şi hotărât, „nu”. Se ridică de pe canapea, mă îmbrățișează şi ne luăm la revedere. Ne promitem că în continuare vom ţine legătura unul cu celălalt. Zâmbim convenţional. Vom ţine pe dracu’! Parcă eu nu ştiu că el o să dispară sub pretextul că e ocupat? Parcă eu nu ştiu că un bărbat refuzat te consideră o ratată frigidă? Hmmm, el îşi închipuia că mă dă pe spate cu vrăjala aia cu despărţitul şi cu alte asemenea bălării? Şi totuşi… În urma lui, îmi vine să mă dau cu capul de zid. De ce am spus nu? Pentru că e mult prea tânăr? Pentru că eu îl consider superficial şi vânător, iar pe mine, sâc, un trofeu? Pentru că nu se cade? Şi cine dracului știe ce se cade şi ce nu? Îmi sună telefonul. E el. Mă sună de jos din maşină şi-mi spune, „Nu te înţeleg, vorbele tale mi-au spus să plec, dar ochii tăi m-au rugat să rămân. Ochii nu mint. Ştiu că-ţi pare rău. Noapte bună!”
Rău? E puţin spus. Sunt o tâmpită, tâmpită, tâmpită! Viaţa nu ne iartă. Nu întotdeauna ne dă o a doua şansă. El, a doua zi, era în avion. Are un contract departe de ţară. Spre marea mea surpriză, am continuat să vorbim pe net. Puteam să jur că nu vom mai vorbi vreodată. Îi spun că sunt bolnavă. Că mă așteaptă o dublă mastectomie. Vorbim zilnic. Mă încurajază. Îmi spune mereu că sunt frumoasă, încât încep să cred şi eu. Îmi reproşez că atunci când eram întreagă şi fără „piese” lipsă, i-am spus „nu”. Mi-e ciudă până la lacrimi că n-am fost în stare să mă bucur şi să trăiesc atunci clipa. Clipa aceea niciodată nu se va mai întoarce. Eu niciodată nu voi mai fi la fel. Mă roagă să mă urc în avion şi să vin la el. Îi spun că nu am cum. Că nu pot. Că sunt spintecată, hăcuită, bolnavă, învinsă şi că, oricum, nu o să mai am niciodată curajul să mă mai dezbrac în faţa vreunui bărbat. Închid convorbirea şi oftez. Încerc să nu plâng. Mă îmbărbătez şi încerc să mă consolez cu ideea că important e că încă sunt vie…
Azi plouă, e o mizerie de nedescris şi cineva nesimțit îmi sună la interfon. Nu aștept pe nimeni, aşa că îl las să sune. Când tace interfonul, începe să îmi sune telefonul. Răspund şi aud glasul lui, care mă roagă să-i deschid uşa. A venit doar ca să mă ţină în braţe. Peste zece ore va fi iar în avion şi se va întoarce departe, acolo unde el trebuie să fie. Da, are dreptate… vârsta e doar un număr.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
