De mult timp nu am mai ieșit în trafic dimineața. Am făcut-o azi, din nevoie. Am rămas mut…
Am revăzut zecile de oameni mutilați de ură, încordați din nimic, claxonând cu ambele mâini, strâmbându-se unii la alții și nefiind în stare de judecată coerentă pur și simplu din cauza dorinței de preșcolar – „primu’!”, „prima!”. Încerc să-mi dau seama de unde atâta ură, de unde atâta încordare în ceva fără miză, de unde atâta dorință de „punere la punct” – „ce bă, ești șmecher? Na, că nu te las să te bagi, mă p_ș pe bmw-u’ tău”… Evident că aici e o frustrare, o demonstrație, o dorința a lui de a arăta ceva, nu mai are nicio legătură cu traficul. Chestiunea e că, de multe ori, lucrurile astea vin și de la „ăla cu bmw-u’”. Probabil și el are de demonstrat ceva.
Cred că suntem un popor care trăim prin demonstrații. „Băi, tu știi cine sunt io?” – de câte ori n-am auzit asta… Într-un dialog direct, chestia asta poate sau nu poate fi existentă dar, cel puțin, sigur poate fi auzită. Din păcate, sau din fericire, dintr-o mașină în alta, e greu să te auzi. Am văzut azi dimineață tot felul de oameni care (presupun) urlau la mine niște chestii pe care nu le-am înțeles. La un moment dat, unul a fost mai deștept, a lăsat geamu-n jos, și-a dat seama că nu o să-l aud. Și m-a înjurat cu sonor. Și s-a făcut că se dă jos la mine și mă ia la bătaie. Probabil tot din demonstrație.
Am văzut oameni pe care traficul îi schimbă total. Am văzut o femeie transformată în Smeagol (ăla din Stăpânul Inelelor, cu my precious) din cauză că i-am tăiat calea. Nu am vrut, am ocolit o groapă, i-am cerut și scuze. A venit la mine la geam la următorul semafor și a urlat schimonosită de ură „băi, boule, vrei să fac accident, f*tu-ți morții mă-tii?”. I-am răspuns că nu, dar nu m-am putut abține să nu râd, chiar semăna cu Smeagol. Și la voce semăna. Mă întreb cam ce trăiește omul care stă cu așa ceva în casă. Mă întreb cum e să stai cu așa ceva. Mă întreb dacă oamenii care se poartă așa sunt fericiți. Cu ei, cu viața lor, cu mașina pe care o au, cu nevasta pe care o au, cu casa pe care o au, cu tot ce au în viața lor. Eu cred că nu. Și, probabil, de aici și urletele.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
