– Suferința vine în valuri. Învățăm să urâm când suntem folosiți. Când devenim unelte în construirea fericirii altei persoane, iar după utilizare suntem puși cu grijă deoparte. Ura noastră devine energie întunecată, care oprește din curgere liniștea și fericirea celui care ne-a folosit. Eliberăm o putere malefică care distruge întâi corpul și sufletul, ne pune celulele pe fugă și instalează boli ciudate cu nume sofisticate. E mai puternică decât noi. Ne pliem cu ușurință în autodistrugere și naștem monștri pe care îi trimitem cu, sau fără voia noastră, asupra celor care ne-au nefericit. Răul atrage rău și binele, bine. Eu azi am învățat să fiu unealtă. Din prințesă am devenit daltă. Și am început să urăsc. Suflecând lacrimi auzeam serenadele lui pentru o altă ea. Știam că e greiere. Dar, până la urmă, nu poți reproșa ursului că-i place mierea. Sunt o femeie pasională care… ciudat, nu a știut urî. Azi o fac cu pasiune și cu tremur de inimă neagră. Ieri vibram de iubire, azi flăcări de ură ard iadul lacrimilor mele. Sunt o durere.
– Va trece- îi spun-, sufletul se regenerează. Nu-ți risipi lacrimile… Bunica are o vorbă: Nu spăla fundul lui cu lacrimile tale. Nici măcar nu l-ai cunoscut. Putea să spună orice folosindu-se de inima ta curată și slăbiciunea de cuvânt. Știu… e nedrept. Dar, cu siguranță, la un punct vei înțelege de ce ai trăit această lecție și vei vedea întreg tabloul cu luciditate, nu doar detalii ascunse. Alungă deznădejdea și privește pe geam. E octombrie… un octombrie ce nu se va mai întoarce. Fii așa cum te știu, la poarta râsului și a dimineții. Unii oameni trec prin viața ta ca o părere și sădesc lacrimi pentru că s-au născut cu această menire. Nu uita că binele și răul se împletesc pe acest pământ. Și fie bine, fie rău, se întoarce mai repede sau mai târziu, ca un bumerang.
– Da. Tocmai… e octombrie… E singura lună în care nu pot construi cuburi cu dragostea domestică din jurul meu. E timpul din an când toate frunzele sunt negre… chiar și fără vânt de trădare. Să nu se întoarcă octombrie… să rămână coșmar uitat între filele nopții. Sunt o durere. Simt greutatea palpabilă a dorului și gustul dulceag al otrăvii minciunilor lui până-n ultima clipă. Și nu înțeleg…
– Ignoră. Nu poți pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Te-a mințit și folosit. S-a instalat fără voie în ființa ta, iar când ai început să-l accepți, a plecat. Pentru că a fost ispitit de alți ochi, de altă poveste… Tu știi că nu a fost real. A fost interesant și deștept și bun doar pentru că a trăit în mintea și imaginația ta. Dacă l-ai fi cunoscut în real, ar fi fost doar tinichea și stridență. Ce nu te omoară te întărește. E o lecție de la viață pentru mai târziu.
– M-a învățat păcatul, și ura, și durerea. M-a învățat că sunt slabă, că pot ceda. Că aplec urechea la cuvinte dulci. M-a învățat să accept minciuna ca pe o realitate firească. L-am ajutat să mă mintă. M-a învățat să mă aplec, să mă ascund, să mă târăsc. Mi-a arătat că sunt mai puțin bună și mai puțin puternică decât mă știam. Poate m-a învățat să mă cunosc. Știi? Mă plăceam mai mult înainte.
– E doar un ceas din noapte. Un minut trecător. Mâine când răsare soarele vei vedea cu alți ochi. Scuipă ura. Ducă-se! Nu o lăsa musafiră în sufletul tău. Șterge-ți lacrima și zâmbește clipei. E atât de multă iubire în jurul tău. Iar ispita face parte din viață. Așa a fost mai bine. Și adânc în tine tu știi asta.
– Când plâng o fac cu lacrimi de sânge. M-am uitat cu atenție dimineață în oglindă și am văzut urme adânci pe față de la plânsul ultimelor zile. Interesant. Fața se adaptează. Sapă șanțuri pentru apa sărată și curgătoare care s-a mutat la mine în suflet. Ce față deșteaptă am. O ironizez. În loc să-mi trântească fiecare lacrimă de pământ, dar știi cum? De să nu mă văd… Ea, cuminte, îmi creează condiții pentru suferință.
– Lacrima nu rezolvă, dizolvă. Plânge-le pe cele otrăvite. Cinci minute, hai zece. Varsă amarul. Dar nu prea mult. Nu e timp de durere. Ridică-te!
Și zâmbetul cu greu miji pe fața ei ca un curcubeu pătat și greu de dus. O aripă de înger îi șterse lacrimile. Chiar dacă ochii erau înnourați, știam că va învinge. Știam că zâmbetul va birui suspinul, că ispita fusese aruncată pe lista de ghinioane și accidente ale vieții. Un înger ocrotește sufletele bune și le prinde cu aripa, uneori chiar în secunda dinaintea căderii.
Pe Em o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
