Pictoriţa Ioana Celibidache, soţia şi marea iubire a lui Sergiu Celibidache, a fost o persoană extrem de retrasă. Cu excepţia unui interviu acordat lui Iosif Sava şi a câtorva apariţii, mai degrabă întâmplătoare prin presă, existenţa ei s-a dus în conul de umbră pe care, cum recunoştea şi dânsa, Celibidache îl proiecta deasupra tuturor celor care intrau în contact cu el. Până la moartea ei, în ianuarie 2012, doamna Celibidache a mai acordat totuşi un interviu Crisulei Ştefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineaţă“, revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România, ediţia din mai 2011. Este singurul loc unde Ioana Celibidache vorbeşte despre relaţia ei cu fostul mare dirijor.
„A fost un coup de foudre“
„Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, fereşte! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti. Dacă nu era una ca mine, cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva… nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit!
Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit bărbatul vieţii mele». Şi el s-a uitat la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. […] A fost un coup de foudre (n.r. – dragoste la prima vedere). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc.
După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (n.r. – Am plecat definitiv!) De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot. Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: «Dragă, am îmbătrânit şi eu» – dar era ca o floare – «şi femeile tot nebune sunt!». Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Şi atunci, m-am pus pe scris. […] Dar nu ca un biograf. Şi, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu ştiu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspiraţie, după doi ani, de parcă mă împingea el.“
Sursa: aici.
Citiţi şi
