Una dintre prietenele mele a primit o cerere de prietenie pe Facebook. Conform codului de bune maniere feisbucist, a urmat o scurtă conversație în privat și a fost întrebată pe unde trăiește și activează. Răspunsul prietenei mele a fost urmat de nuanța de dezamăgire a noului interlocutor “aaa, în Spania, înțeleg…”
Eram chiar în Spania, în vacanță, povestind la o cafea cu prea multă frișcă, așezate la una dintre terasele de la Mirador, un loc de unde se deschide o panoramă de munte și mare care îți taie respirația, te face să îți dorești mai multe perechi de ochi și dacă se poate, vreo două guri cu care să poți exclama în voie. Am început să râd. Râdeam amândouă, gândindu-ne cum, pentru mulți dintre cei de acasă, Spania se reduce la informațiile furnizate de emisiunile de știri cu și despre „căpşunari”.
Prin adolescenţă, în vremurile cu granițe închise, aveam un prieten mai pricopsit, cu tatăl mare director, care primise cadou o excursie de o lună în Spania fiindcă intrase la facultate. Proaspătul student venise apoi în țară, declamând fericit că a ajuns în cel mai civilizat loc din lume, fiindcă fiecare stradă pe care trecuse avea cel puțin trei baruri. O astfel de viziune asupra civilizației mi s-a părut atunci cel puțin ciudată și m-am gândit că, probabil, tânărul a fost fascinat de spectacolul occidentului decadent, în vremurile în care noi găseam prin Alimentară doar niște vin spumant. Abia acum am înțeles pe deplin sensul afirmației sale, văzând mulțimea de localuri care colorează fiecare străduță, pline de oameni, turiști sau localnici fără deosebire. În afară orelor de siestă, orașe sau sate sunt pline de o viață socială trăită în aer și soare, cu o curgere vie și debordantă. Spaniolii își iau până și micul dejun afară, la terasa preferata, combinând cafeaua de dimineață cu veselia unui pinto de bere rece, acompaniate de nelipsitele tapas sau doar de o baghetă simplă, crocantă, cu ulei de măsline și tomate.
Seara, pe plajele din oraș sau pe cele din împrejurimi, golite de turiștii în costume de baie, se deschid biblioteci în aer liber pentru cei care preferă o lectura la ore târzii pe malul mării, în locul agitației pline de diversitate pe care o oferă destinațiile turistice.
În zilele următoare am umblat în jos și în sus pe coastă. Nu știu să descriu cu patos apusuri de soare și nu vreau să enumăr peisaje sau clădiri care pot fi găsite la o simplă accesare pe Google. Mă rezum doar la percepțiile mele de căutător de stări de bine. Am ajuns în creierii munților, circulând cu mașina pe șosele perfecte, fără nici cea mai mică denivelare. De la înălțimea stâncilor am privit lacuri de un verde nefiresc și am trecut poduri peste prăpăstii amețitoare. Cu un trenuleț cât un tramvai am străbătut munți și dealuri acoperite de plantații de măslini sau viţă de vie, terasate și îngrijite cu rigoare nemțească. Am văzut sate albe, printre livezi de portocali, parcă desprinse dintr-o carte poștală, cu străzi înguste, pietruite și case pline de flori atârnând din ghivece printre ornamente de fier negru, forjat. O astfel de casă era transformată în muzeu și m-a amuzat să văd unelte de gospodărie, ceaune, cuptoare pentru pâine sau teascul pentru stors vinul prezentate că exponate, în timp ce oamenii noștri le folosesc încă la țară, în viața de fiecare zi. Ca orice turist care se respectă, am urcat în cetăți și turnuri a căror istorie începe de la vechii greci, continuă cu inscripții romane pe coloane sau pe amfore și păstrează între zidurile lor semnele cuceririlor maure sau spaniole, reflectate egal în albastrul Mediteranei, culoarea aceea unică și incredibil de intensă a mării care acolo unește cerul cu pământul.
Totul pare mai ușor și mai vesel în Spania. Am cerut indicații în română, engleză sau o spaniolă aproximativă și toți cei pe care i-am întâlnit m-au ajutat cu multă bunăvoință. Vânzătoarele din magazine, ospătarii din restaurante, șoferii de autobuz, cu toții sunt amabili și zâmbitori, fără să-ți încalce spațiul privat. Civilizația materială și spirituală pare la ea acasă, firească și prezentată fără ostentație. Şi nu este doar impresia mea de turist ajuns pentru prima oară în peninsula Iberică. Prietenii mei români care locuiesc prin regiuni diferite ale țării mi-au confirmat și ei acea senzație de siguranță și de calitate a vieții, dată de o societate lipsită de prejudecăți, fără criterii de rasă sau naționaliste, în care contează doar omul și munca lui, chiar și atunci când e un simplu culegător de căpșune.
Concediul meu de două săptămâni a fost mult prea scurt ca să cuprind în el toate amănuntele din acest colț de lume. Am reușit să înțeleg, însă, de ce atât de mulți români au ales să trăiască aici o nouă viață, asimilați ușor, egali, dar păstrându-și trăsăturile proprii. Cu siguranță am să mă întorc în țara lui Cervantes pentru soare, pentru mare, pentru oameni. Mai sunt orașe de văzut, muzee de vizitat, atât de multe locuri care trebuie trăite și simțite. Şi pentru că mi-e dragă lupta cu morile de vânt.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
